În apărarea arhaismelor

17/09/2019 | de Joseph Pearce

„Pericolul amenințător” nu este bolșevismul, afirma G.K. Chesterton în 1927, la doar zece ani după triumful Revoluției Bolșevice, ci „standardizarea după cel mai mic numitor comun”. Pentru Chesterton, mereu profetic, cea mai sigură cale pentru a distruge o utopie este aceea de a încerca să o pui în practică. Știa că comunismul nu ar putea fi altceva decât o tiranie, iar problemele sale monstruoase devin evidente odată ce comuniștii dețin puterea de a-și expune propriile slăbiciuni. Un pericol și mai mare era de găsit în ascensiunea „vulgarității”, îndobitocirea tuturor la cel mai mic numitor comun al mediocrității stupide. Astăzi, aproape un secol mai târziu, am ajuns să trăim „pericolul amenințător” în fiecare domeniu al culturii.

Una din cele mai dăunătoare și, din punct de vedere cultural, mortale manifestări ale vulgarității standardizate o reprezintă folosirea limbajului. Uităm că cuvintele nu sunt niciodată doar cuvinte, ci reprezintă mijloacele prin care dăm seama de lucruri. Dacă avem mai puține cuvinte, avem mai puține mijloace de a gândi și de a raționa. Nu rămânem doar fără cuvinte în fața realității, ci și fără gânduri. Acesta este motivul pentru care strămoșii noștri anglo-saxoni erau înțelepți atunci când vorbeau despre fiecare persoană ca despre o „hoardă de cuvinte”. Cu cât deținem mai multe cuvinte în „hoarda” noastră personală, cu atât vom fi mai sănătoși și mai bogați. Cunoașterea fiecărui cuvânt este ceva care îl îmbogățește pe cel care o deține. Cuvintele ne împuternicesc, în timp ce absența lor ne lasă mai săraci și mai incapabili de a ne da seama cine suntem și unde ne este locul în realitate. Ele reprezintă mijloacele de schimb prin care noi exprimăm o înțelegere a noastră și a universului, nouă și celorlalți. Fără un astfel de mijloc de schimb, ne izolăm pe noi înșine de realitate și ne înstrăinăm de ceilalți. Rămânem amețiți și confuzi în prezența lucrurilor asupra cărora nu avem niciun mijloc de a le înțelege, deoarece nu avem niciun fel de cale de a ne spune nouă și celorlalți ceea ce sunt.

Din moment ce fiecare cuvânt pe care îl învățăm adaugă bogăție „hoardei” noastre, este important ca fiecare din noi să încerce să adauge mereu cuvinte la tezaurul nostru de înțeles. Și, din acest motiv, ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată când întâlnim un arhaism într-o carte.

Potrivit portalului care este orice altceva, dar nu arhaic, Wikipedia, „un arhaism este un cuvânt, un sens al unui cuvânt, un stil de vorbire sau de scriere care aparține unei epoci de mult trecute, dar care a supraviețuit în câteva contexte practice.” Un arhaism este un supraviețuitor al unei epoci trecute de mult. Este echivalentul lingvistic al unor specii pe cale de dispariție care vor muri dacă nu luăm măsuri de a le conserva și prezerva. Singura cale de a conserva și de a folosi un cuvânt este de a-l folosi. Dacă nu ne dorim ca aceste cuvinte amenințate să devină moarte, trebuie să le folosim. Dacă nu dorim să pierdem înțelesurile unice pe care cuvintele amenințate le poartă, trebuie să le adăugăm la hoarda noastră de cuvinte și să le schimbăm cu alții astfel încât și ei să și le adauge în repertoriul lor.

Chesterton spunea că tradiția reprezintă extensia democrației în timp, este împuternicirea dată de morți și acordarea de drepturi celor nenăscuți. În folosirea arhaismelor noi practicăm acest tradiționalism democratic. Noi suntem cei care am primit bogăția generațiilor trecute și suntem responsabili de a transmite această moștenire celor care vin după. Un alt mare tradiționalist lingvistic, J.R.R. Tolkien, fost profesor de filologie la Oxford, ne readuce aminte că limbajul este supus decadenței, că este subiectul legilor inerției și că poate fi reînnoit și reînsuflețit doar prin conservarea și prezervarea folosirii cuvintelor. Înțeles astfel, putem observa că arhaismele, în fapt, reînnoiesc limbajul. Ele sunt mijloacele prin care limbajul este renovat și restaurat la splendoarea sa originală. Lucrurile vechi sunt acelea care reînnoiesc totul.

Și, ca să nu gândim că este totul foarte „drăguț” (în sensul arhaic al cuvântului), dar nu e ceva atât de important în termenii practici și pragmatici ai „lumii reale”, poate că ar trebui să ne reamintim nouă înșine despre răutatea vocabularului vulgar. În societatea noastră relativistă și seculară la modul fundamentalist, cuvinte precum „păcat” și „virtute” nu mai sunt folosite deoarece semnifică o înțelegere obiectivă sau „religioasă” a moralității. Sunt considerate „critice” și, din acest motiv, rele, deoarece, pentru relativist, moralitatea nu este ceva aplicabil în mod universal, ci este o chestiune subiectivă. Pe scurt, „virtute” și „păcat” sunt în pericol de a deveni arhaisme, ceea ce înseamnă că sunt în pericol de extincție. Dacă nu vor mai fi folosite astfel de cuvinte, generațiile următoare nu vor mai avea înțelegerea lor. Păcatul și virtutea, lucrurile înseși și nu doar cuvintele, vor depăși orizontul de înțelegere al generațiilor viitoare. Imaginați-vă o lume în care păcatul și virtutea nu mai sunt pentru cineva parte din înțelegerea realității, deoarece cuvintele care ne ajută să ne gândim la ele nu mai sunt parte din hoarda de cuvinte. Văzută în această lumină, i.e. o lumină care se va stinge dacă nu o vom îngriji, este limpede că folosirea arhaismelor reprezintă orice altceva decât ceva „drăguț”. Este o chestiune de viață și de moarte, și nu doar de viață și moarte a oamenilor, ci viață și moarte a Omului.

Joseph Pearce prefațează volumul de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista”, de G.K. Chesterton, care va apărea luna aceasta la Editura Contra Mundum.

 

2 Comments

  1. Barbu spune:

    Excelent! Cuvânt nou.
    Ce să spun? Ce să zic?
    ,,1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
    2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
    3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
    4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
    5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” Sfânta Evanghelie după Ioan
    Cuvântul are forță , tocmai pentru acest motiv primordial.

  2. Ariana spune:

    Rămânem amețiți și confuzi în prezența lucrurilor asupra cărora nu avem niciun mijloc de a le înțelege, deoarece nu avem niciun fel de cale de a ne spune nouă și celorlalți ceea ce sunt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *