Nu sunt un fan

Despre morți numai de bine, desigur, și în special despre cei care au murit de curând, dar nu rezultă de aici că eşti şi obligat să te apuci să vorbești bine despre ei – sau chiar să vorbești pur şi simplu. În ceea ce mă privește am rămas uimit de spațiul acordat pentru a comenta moartea lui David Bowie. Ai fi putut crede că a fost o figură de importanță istorică, precum David Beckham sau Leonardo DiCaprio.

La o zi după moartea sa, ziarul presupus serios pe care îl citesc de fiecare dată când mă aflu în Marea Britanie, „The Guardian”, i-a dedicat un supliment de 12 pagini, pe lângă alte cinci pagini în ziar. Au existat articole despre el în următoarele două zile. Aștept cu răbdare să schimbe foaia.

Nu pot să nu mă gândesc când văd toată această agitație, la eseul lui Simon Leys despre Andre Malraux, un eseu în mod caracteristic strălucitor și pătrunzător despre un scriitor foarte apreciat în Franța, dar care răspândește mirosul autentic de șarlatanie. Leys a fost un sinolog belgian care a trăit mai bine de jumătate din viața sa în Australia și care, pe lângă faptul de a fi fost autorul unor cărți devastator de critice, deși mușcător de amuzante, despre Marea Revoluție Culturală, a reprezentat, în opinia mea, cel mai bun eseist literar al epocii.

El își începe eseul despre Malraux printr-o anecdotă spusă contra fanilor scriitorului. Un preot de parohie ținea o predică înflăcărată, care a adus întreaga adunare la lacrimi, cu excepția unui singur om. După terminarea slujbei, omul a fost întrebat de ce a rămas inflexibil când toată lumea a fost atât de puternic marcată. La care el a replicat: „Nu sunt din parohia asta”.

Ei bine, când vine vorba de David Bowie, eu nu sunt din parohia asta. Este adevărat că nu știu, sau nu știam, practic nimic. Îi recunoșteam fața, nu mai este nevoie să spun asta, la fel cum un nord-coreean îi recunoaște în mod automat fața lui Kim Il Sung. Omniprezența are consecințele sale, dar nimic mai mult. Sunt sigur că am auzit, nu ascultat, ceva din muzica sa, deoarece era pompată precum gazul letal în spațiile publice, dar nu am făcut niciun efort special să mă familiarizez cu ea.

Recunosc că prin evitarea muzicii pop anglo-americane contemporane (contemporane cu viața mea, vreau să spun) s-ar putea să fi ratat niște creații geniale. Dar, per total, am preferat să ascult de sfatul dat de un prieten american cultivat: nu trebuie să mănânci un kg de unt ca să-ți dai seama că este rânced. Prefer muzica populară a oricărei regiuni, celei anglo-americane (în special anglo). Prin comparație, cea latino-americană, africană, arabă sau indiană mi se pare infinit preferabilă și mult mai civilizată. Caracterul popular în sine nu spune nimic despre valoarea muzicii.

Amplul spațiu dedicat morții lui David Bowie în „The Guardian” nu m-a convins întru totul cu privire la geniul său, cu excepția exhibiționismului. Aici, să fim cinstiți, a excelat. În aparițiile sale publice mi s-a părut că face apel la instinctul de coțofană al culturii noastre pentru dezmățul militant. Am ascultat puțin din muzica sa pe internet și este suficient dacă spun că nu am fost exaltat. Ultima pagină din suplimentul dedicat de „The Guardian”, cu scopul de a le oferi cititorilor ceva valoros timp de trei zile, prezenta o serie de facsimile ale manuscriselor sale poetice, tratate cu reverență. Dacă s-ar fi găsit un manuscris al unui sonet de Shakespeare cu greu ar fi putut fi primit mai bine.

Primele versuri dintr-un cântec sunau așa: „Există un dans cu totul nou / Dar eu nu-i știu numele / Pe care toți oamenii din mahalale / Îl dansează în neștire…”

Accept, desigur, că nu putem compara versurile unui cântec cu poezia pură și că funcția lor este diferită. În același timp, caracteristica principală a versurilor de mai sus este banalitatea, nu geniul. Mai mult, când am căutat mai multe versuri de-ale sale, nu am descoperit multe care să fie de o calitate mai bună sau mai profunde.

Nimeni nu ar trebui să fie judecat prin prisma creației sale cele mai slabe (doar un scriitor foarte mediocru este întotdeauna la aceeași înălțime, spunea Somerset Maugham), dar trăsătura principală a liricii lui Bowie mi se părea că este apelul său la oameni a căror idee despre suferința umană este consecința naturală a îngăduinței prea mari față de ei înșiși. Iar acesta este astăzi un fenomen de masă. Trăim în societăți în care o proporție nemaiîntâlnită din suferința totală este autoindusă.

Este adevărat că orice producție artistică populară – în măsura în care cea a lui David Bowie a fost populară – este importantă. O carte care vinde 100 de milioane de exemplare ne spune ceva important, indiferent de calitatea sau conținutul său.

O întrebare interesantă (interesantă pentru mine, adică) este de ce un ziar care țintește la cea mai educată și inteligentă parte din populație ar trebui să-i acorde atât de mult spațiu cuiva precum David Bowie și de ce activitatea sa ar trebui primită cu o reverență hieratică? Era sinceră? Era lipsită de sinceritate? Era mai rău dacă era sinceră decât dacă era invers? Nu am un răspuns la această întrebare grea.

Bănuiesc, totuși, că în spațiul extravagant acordat lui Bowie există un element de flatare a gustului popular, adică o suspendare voluntară și necinstită a judecății. Poți critica autoritățile cât vrei, dar când vine vorba să critici masele de oameni obișnuiți, atunci facultatea critică trebuie abrogată.