Nu legalizați drogurile

14/10/2019 | de Theodore Dalrymple

Există o progresie în mintea oamenilor: mai întâi ceea ce era de negândit devine de gândit, iar apoi se transformă într-o ortodoxie al cărei adevăr pare atât de evident, încât nimeni nu își mai amintește ca cineva să fi gândit altfel vreodată. Exact asta se întâmplă în privința legalizării drogurilor: a atins stadiul când milioane de oameni care gândesc sunt de acord că a le permite indivizilor să consume tot ceea ce doresc este soluția evidentă și singura la problemele sociale care rezultă din consumul drogurilor.

Dorința omului de a consuma substanțe care îi modifică conștiința este la fel de veche precum societatea – la fel și încercările de a reglementa consumul. Dacă intoxicația într-o formă sau alta este inevitabilă, atunci la fel este și constrângerea legală sau informală asupra acelei intoxicații. Dar nicio societate, până la a noastră, nu a avut de-a face cu o disponibilitate atât de mare a drogurilor, combinată cu o dorință a oamenilor de a-și folosi dreptul la propria plăcere fără restricții.

Argumentele în favoarea legalizării narcoticelor sunt de două feluri: filosofice și pragmatice. Niciunul nu este neglijabil, dar ambele sunt, cred, greșite și își ratează ținta.

Argumentul filosofic susține că, într-o societate liberă, adulților ar trebui să li se permită să face tot ceea ce vor, cu condiția de a fi pregătiți să suporte consecințele propriilor alegeri și de a nu-i răni pe ceilalți. Locus classicus al acestei perspective îl reprezintă eseul lui John Stuart Mill „Despre libertate” (…) Acest individualism radical nu permite societății în niciun fel să propună, să determine sau să impună un cod moral. Pe scurt, nu avem nimic în comun, cu excepția înțelegerilor noastre contractuale de a nu interveni unul în viața altuia în timp ce ne urmărim propriile noastre plăceri.

În practică, desigur, este teribil de greu să-i faci pe oameni să accepte toate consecințele acțiunilor lor – după cum ar fi necesar, dacă luăm principiul lui Mill ca un ghid filosofic pentru politici publice. Dependența sau folosirea regulată a majorității drogurilor interzise nu poate afecta doar persoana care le ia, fără a afecta şi soția, copiii, vecinii sau angajatorii. Niciun om nu este o insulă, cu excepția unui monah. Așa că este practic imposibil să aplici principiul lui Mill la oricare acțiune umană, nu mai spun de injectarea heroinei sau a fumatului de hașiș. Un astfel de principiu este inutil în a determina ce ar trebui să fie sau nu permis (…)

Acesta fiind cazul, nu toate libertățile sunt egale și același lucru este valabil în privința restricțiilor asupra libertății: unele sunt importante, iar altele nesemnificative. Libertatea de care ne bucurăm nu ar trebui să fie doar aceea de a ne satisface poftele, indiferent care sunt acelea (…) Nu suntem copii care se revoltă împotriva restricțiilor doar pentru că sunt restricții. Și chiar recunoaștem că anumite constrângeri asupra libertăților noastre, paradoxal, doar au rolul de a ne face per total mai liberi. Omul liber nu este acela care este condus de-a lungul vieții ca un sclav de poftele și dorințele sale – după cum au descoperit pe propria piele mulți dintre pacienții mei.

Suntem pregătiți să acceptăm limitări asupra libertăților noastre din multe motive, nu doar pentru a păstra ordinea publică. Să luăm un caz ipotetic extrem: spectacolul public al necrofiliei nu este pe bună dreptate permis, deși conform principiului lui Mill ar trebui să fie. Un cadavru nu poate fi rănit, deoarece nu mai este o persoană și nicio persoană din public nu va fi rănită dacă și-a dat acordul să participe la un asemenea spectacol (…) Obiecția noastră nu se bazează pe considerații pragmatice sau pe argumentul majorității: se bazează pe caracterul greșit al unor astfel de spectacol. Ideea că o astfel de interdicţie reprezintă o restrângere naturală a libertății noastre nu joacă niciun rol.

S-ar putea argumenta că libertatea de a alege dintr-o mulțime de substanțe stupefiante reprezintă o libertate mult mai importantă și milioane de oameni s-au distrat nevinovat printr-un astfel de consum. Dar consumul reduce libertatea oamenilor, limitându-le aria de interese. Le subminează capacitatea de a urmări scopuri mult mai relevante, cum ar fi creșterea unei familii sau îndeplinirea obligațiilor civice. Adesea, le împiedică abilitatea a se angaja, promovând parazitismul. Cel mai adesea, departe a le lărgi conștiința, majoritatea drogurilor o limitează drastic. Una dintre cele mai uluitoare caracteristici ale narcomanilor este egocentrismul lor intens și obositor; iar călătoriile lor spre spațiul interior sunt de regulă explorări ale golului intern. Consumul de droguri este calea leneșului spre fericire și înțelepciune, iar scurtăturile sunt cele mai mortale fundături. Nu pierdem aproape nimic prin faptul de a nu permite consumul legal.

Ideea că libertatea reprezintă doar abilitatea de a ne urmări propriile capricii este superficială și abia dacă atinge complexitățile existenței umane. Un om care face doar ce-i spune corpul trăieşte ca o ființă înlănțuită, nu ca una eliberată. Iar când o astfel de perspectivă filosofică reprezintă baza unor politici publice, nu va urma decât dizolvarea societății. Nicio cultură care recunoaște în mod public că binele suprem îl reprezintă urmărirea propriilor plăceri nu poate supraviețui pentru mult timp: va apărea un egotism radical. Distincțiile dintre ceea ce este important și ceea este trivial, între libertatea de a critica idei și libertatea de a lua LSD, reprezintă tocmai ele standardele care separă societățile de barbarism.

Așadar, legalizarea drogurilor nu poate fi susținută pe baze filosofice. Dar poate există considerente pragmatice care să vină în sprijinul legalizării? În fapt, susținătorii acestei măsuri se bazează în principal pe aceste idei pragmatice.

Argumentul susține că majoritatea răului produs în societate de consumul drogurilor în prezent ilegale este cauzat nu de proprietățile lor farmacologice, ci de interzicerea lor și de activitatea criminală care rezultă din această interdicție . Profiturile imense făcute din cocaină și heroină – care, dacă nu ar exista prohibiția, ar fi ieftine și la îndemâna oricui – exercită o puternică influență corupătoare asupra producătorilor, distribuitorilor, consumatorilor și polițiștilor. Mai mult, este bine știut ce atracție are, pentru tinerii nemulțumiți, ceva ilegal. De asemenea, din moment ce societatea deja permite folosirea unor substanțe halucinogene, despre care se știe că dau dependență și sunt rele, precum alcoolul și nicotina, societatea se arată a fi ipocrită, arbitrară și dictatorială atunci când interzice alte droguri.

Pare firesc, deci, că toate aceste probleme se vor rezolva cât ai pocni din degete dacă i s-ar permite oricui dorește să fumeze, să înghită sau să-și injecteze orice dorește.

Este desigur adevărat, însă doar într-un mod superficial, că ilegalitatea din prezent a drogurilor este cauza criminalității. În această logică, faptul că este ilegal să furi mașini produce hoți de mașini. În fapt, cauza ultimă a tuturor criminalilor este legea. Mai mult, imposibilitatea de a câștiga „războiul” contra hoților, jefuitorilor și escrocilor nu a fost folosit niciodată ca un argument pentru ca aceste tipuri de infracțiuni să treacă în legalitate.

În orice caz, există motive serioase să ne îndoim că activitatea criminală ar scădea dramatic după cum sugerează avocații legalizării. Amsterdam, unde accesul la droguri este relativ neproblematic, este unul dintre cele mai violente orașe din Europa. S-ar putea ca legitimarea comportamentului antisocial – prin ridicarea restricțiilor – să genereze și mai mult comportament antisocial.

După ce am întâlnit în închisoare un mare număr de traficanți, mă îndoiesc că mulți s-ar întoarce la o viață respectabilă dacă negoțul cu stupefiante ar fi legalizat. Departe de a evoca vreo dorință de a intra în câmpul muncii legale, ei manifestau un dispreț adânc pentru cei care făceau asta, numindu-și proști și lași. O viață de infracțiuni are atracțiile ei, altfel mulți ar duce o viață normală. Astfel, din moment ce până și cei care doresc legalizarea ar ezita să le permită copiilor să ia droguri, legalizarea ar putea rezulta fără probleme într-o nouă situație în care traficanții și-ar îndrepta atenția asupra celor mai tineri, care – în atmosfera permisivă care domină astăzi – deja sunt introduși în subcultura drogurilor într-o proporție alarmantă (…)

Analogiile cu perioada Prohibiție, adesea adusă în discuție de cei care doresc legalizarea drogurilor, sunt false și inexacte: una este să încerci să interzici o substanță care a fost folosită timp de secole de cel puțin 90% din populație, și cu totul altceva să menții o restricție asupra unor substanțe care încă nu sunt folosite uzual, cu scopul de a te asigura că ele nu vor deveni niciodată folosite uzual.

Cu siguranță am alunecat destul de tare în ultimii 30 de ani fără a ne mai uita dacă mai avem unde să punem piciorul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *