Calitățile unui lider politic

06/11/2019 | de Theodore Dalrymple

Există anumite figuri publice la care nu mă pot uita. Nu sunt neapărat cele mai rele astfel de figuri. De pildă, nu mă deranjează să mă uit, ba chiar mă distrează într-o oarecare măsură să mă uit, la Kim Jong-un, leaderul nord-coreean. Iar în bucătărie am înrămat mai multe bancnote cu portretele unor dictatori la care îmi place să privesc când stau la masă. Colonelul Gaddafi, Mao, Saddam Hussein, Idi Amin, Ayatolahul Khomeni și Kim Il-sung se uită la mine în timp ce mănânc. Destul de ciudat, dar o astfel de colecție înrămată are un aspect plăcut.

Cum s-a ajuns la asta vă spun imediat: în timp ce treceam pe lângă un magazin londonez care vinde bancnote am observat în vitrină ceva ce se numea „Colecția tiranilor”. Având un preț modest, am decis să o cumpăr. Magazinul era mic iar când l-am întrebat pe vânzător despre colecție s-a întors către subalterna sa și i-a spus cu un ușor dispreț: „Janet, dă-mi un tiran”. Fără îndoială că a recunoscut în mine un diletant mai degrabă decât un colecționar adevărat. Pentru tiranii înfățișați pe bancnote probabil că nu simțea vreun dispreț.

Am înrămat o a doua colecție de tirani în bucătărie, de data aceasta formată din dictatori ai unor țări pe care le-am vizitat: Lenin și Ho și Min, Kenneth Kaunda (Zambia), Omar, înainte Albert-Bernard Bongo (Gabon), Joseph Momoh (Sierra Leone), Jean-Claude Duvalier (Baby Doc), Francisco Macias Nguema (Guineea Ecuatorială). Ei spre deosebire de ceilalți, mă privesc doar când mă duc la frigider nu în timp ce iau masa.

Cele două colecții înrămate certifică, în opinia mea, că nu sunt timid când vine vorba să privesc fețele unor politicieni răi. Dar există trei figuri de politicieni la care pur și simplu nu pot să privesc: Anthony Blair, fostul prim-ministru al Marii Britanii, pe care refuz să-l numesc după diminutivul familiar și prietenos de Tony; Justin Trudeau prim-ministrul Canadei; Jacinda Arden, prim-ministrul Noii Zeelande.

Bineînțeles că nu presupun nici măcar o clipă că fie Trudeau, fie Arden sunt printre cei mai mari monștri ai vremii noastre (în cel mai rău caz sunt absurzi) și din câte știu sunt, în spațiul privat, fermecători, decenți și amuzanți. Dar dezgustul nu este în totalitate sub un control conștient, nu mai mult decât este plăcerea. Și cred că ceea ce îmi displace cel mai mult la ei este cu precădere acea aroganță morală grețoasă tipic anglo-saxonă pe care o respiră la fel de caracteristic precum melcii lasă o dâră unsuroasă. (Folosesc termenul „anglo-saxon” într-un sens cultural, mai degrabă decât biologic). Principala diferență dintre Trudeau și Ardern este că primul este mai vesel, în timp ce Ardern are o față care îți sugerează că resimte personal fiecare neajuns al întregii lumi, indiferent cât de îndepărtat. Pare să fie o ființă care simte în mod profesionist durerea altor oameni.

Fără îndoială că nu am făcut bine, dar când am văzut că echivalentul nouă-zeelandez al La Pasionaria se găsea într-o oarecare dificultate politică deoarece nu a acționat prompt după presupuse acuzații de hărțuire sexuală îndreptate către un aliat politic, am simțit un frison unic de plăcere. Sfințenia și secularismul nu se împacă de minune, mai ales pe tărâmul politicii.

Plăcerea mi-a fost cumva stricată de o amețeală produsă de lectura unui articol din cartea sfântă de zi cu zi a comunității liberale anglofone, ziarul „The Guardian”, care o vede în general pe Arden ca pe singura speranță a lumii. Materialul se încheia astfel: „Încrederea în ea ca noul tip de lider atât în țară cât și peste hotare – binevoitor, sensibil, milos și cinstit – depind de următoarea sa mișcare.”

Dacă spun că nu-mi doresc ca liderii să fie binevoitori, sensibili, miloși și cinstiți, lumea va înțelege fără îndoială că eu îmi doresc ca ei să fie exact opuși: brutali, nemiloși și complet indiferenți față de soarta materială a celorlalți. Ceea ce nu este adevărat, mai ales că nu sunt împotriva compasiunii ca virtute umană. Dar toate aceste calități, în cazul în care pot fi distinse una de cealaltă, sunt mai potrivite pentru maici și asistente medicale decât pentru lideri politici aflați într-o piață competitivă a liderilor politici.

În practică, compasiunea liderilor politici se traduce în democrațiile noastre printr-o pledoarie pentru rechiziționări de venituri din ce în ce mai mari de la o parte din populație, de către o clasă de birocrați care în timp ajunge să aibă propriile interese. Rezultatul acestor contribuții forțate, în special pentru cei care sunt beneficiarii acestor ajutoare, sunt neglijabile în raport cu satisfacția de a se fi purtat admirabil, dacă nu chiar cu milă, atunci cu intenția aceasta, a celor care inițiază și administrează aceste politici. Cu alte cuvinte, totul se reduce la sentimentalism, acel resort al oamenilor care simt că trebuie să simtă mai mult decât este posibil pentru cineva să simtă.

Dorința pentru lideri binevoitori, sensibili, miloși și cinstiți este caracteristică pentru supraevaluarea acestor calități ca și cum ele ar fi un summum bonum al virtuții umane în orice context și în orice situație. Dacă aș spune că mi-aș dori un criminalist care să fie binevoitor, sensibil, milos și cinstit, sper că veți râde. Pentru a încerca să găsești urmele unui cadavru aruncat într-un râu este nevoie de cu totul alte calități. Un criminalist binevoitor, sensibil, milos și cinstit nu este preferabil unuia indiferent la sentimentele umane dar care este un analist strălucit al indiciilor.

Nu ne dorim ca politicienii noștri să fie niște canalii desăvârșite deoarece nu ne dorim ca nimeni să fie astfel. Ne dorim ca domnișoara Ardern să fie drăguță cu copilul ei deoarece ne dorim ca toți copii să fie crescuți cu iubire. Dar anumite virtuți folositoare într-un anumit domeniu nu sunt bune în altul. Cu siguranță nu-mi doresc ca politicienii să mă iubească. În cea mai mare parte îmi doresc să mă lase în pace și să-și păstreze cumsecădenia pentru bunicile lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *