Artele eliberatoare

15/11/2019    |   de Cheryl Swope

Unii părinți și educatori au opinia greșită că educația clasică este doar pentru „copiii deștepți”. Este ușor să-ți dai seama de ce gândesc așa. Latina la vârsta de opt ani? Homer până la 14 ani? Cu astfel de standarde, s-ar putea gândi cineva, educația clasică este fără îndoială doar pentru geniile înnăscute – cei mai străluciți și mai buni dintre copiii noștri. Dar cum rămâne cu acei copii care nu s-au născut genii? Cum rămâne cu aceia care, departe de a fi înzestrați intelectual, au probleme cognitive, de limbaj sau dizabilități fizice? Le poate oferi ceva educația clasică? Poate fi educația clasică de folos oricărui copil?
Fără îndoială că părinții îngrijorați ai lui Helen Keller și-au pus aceeași întrebare în 1887. Fiica lor cea mai tânără era surdă, oarbă și cu „probleme de comportament” serioase. Neliniștiți și îngrijorați cu privire la viitorul fetiței, cum ar fi fost majoritatea părinților, aceștia sperau că fiica lor va primi cumva o educație. La sfârșitul secolului al XIX-lea aceasta însemna o educație clasică. Hellen Keller și-a început propria educație clasică la vârsta de șase ani cu un profesor particular, Annie Sullivan. Deși nimeni nu putea spune ce va ieși de aici, familia Keller s-a ambiționat să ducă mai departe această speranță frumoasă.  Iar cu această ocazie lumea a primit dovezi captivante că educația clasică poate fi de folos cu adevărat oricărui copil.

Imediat ce limbajul i-a deschis mintea tânără a lui Helen, Annie Sullivan a învățat-o pe fetiță același conținut academic pe care îl deprindeau și ceilalți copii educați clasic, dar printr-o metodă care cerea mai multă răbdare, prin folosirea mâinilor. De la vârsta de 8 la 10 ani, Helen a învățat geografie și istorie. A învățat despre eroii greci și despre civilizațiile antice. S-a delectat cu limbajul frumos prin intermediul literaturii bune. A citit diverse selecții poetice din Vechiul și Noul Testament, Povestirile din Shakespeare de Charles Lamb, Istoria Angliei pentru copii, de Dickens, Micile Femei, Heidi, Familia Robinson și nenumărate alte cărți care se găsesc pe rafturile bibliotecilor din orice școală clasică de azi.

Helen a prețuit cărțile sale: „le-am primit așa cum am primit răsăritul soarelui și iubirea prietenilor noștri.”

De la vârsta de 11 ani până la 13 ani, Helen a învățat latina de la un latinist și franceza. A învățat istoriile mai avansate ale Greciei, Romei și Statelor Unite, în timp ce Annie îi preda lecțiile în mâinile ei. Până la vârsta de 16 ani, Helen citea opere în original în latină și germană, iar la 20 de ani s-a înscris la Radcliffe, unde citea literatura în franceză, studia istoria lumii, citea critic poezie și a învățat compoziție avansată în engleză.

Privind înapoi la educația sa, Helen scria „de la eroii Greciei la citirea Iliadei în original nu a fost tocmai ușor și nici în întregime plăcut. Cineva ar fi putut călători de câteva ori în jurul pământului în timp ce eu mă chinuiam prin labirinturile gramaticilor și dicționarelor…” Helen a primit o incredibilă educație clasică deoarece părinții și profesorii ei s-au unit pentru a o ajuta, iar ea a perseverat. Deși neajunsurile fizice au urmat-o toată viața, la fel s-a întâmplat și cu dragostea pentru literatură: „Când citesc cele mai frumoase pasaje din Iliada, sunt conștientă de un simț sufletesc care mă înalță dincolo de circumstanțele înguste și neplăcute ale vieții mele. Limitările mele fizice sunt uitate – „lumea mea este deasupra iar întinderea și lungimea cerurilor îmi aparține!”

Dacă educația clasică i-a putut da lui Helen Keller mijloacele pentru a depăși obstacole uriașe și să îmbrățișeze „întinderea cerurilor” cu mulți ani în urmă, de ce alți copii, cu mult mai puține probleme, nu primesc nimic din beneficiile educației clasice? Răspunsul îl reprezintă, pur și simplu, cursul istoriei. La începutul secolului trecut, în timp ce educația specială a devenit din ce în ce mai prizată, educația clasică a început să se piardă. În anii 30, „la apogeul educației clasice în termeni absoluți”, aproape un milion de elevi învățau latina anual. În anii 70 așa numitul progresism și experimentalism au ajuns să domine educația. Cam în aceleași timpuri în care educația clasică era ca și dispărută, a fost legiferată o măsură prin care toții copiii handicapați trebuia să primească o educație publică. Publică, da, dar foarte adesea mult mai puțin folositoare și mai puțin frumoasă.

Astăzi, mare parte din „educația obișnuită” s-a îndepărtat atât de tare de la urmărirea a ceea ce este semnificativ adevărat, bine și frumos încât mulți copii cu probleme și nevoi speciale care au fost trimiși la școli publice primesc prea puțin din ceea ce este excelent sau formativ. În trecut, până și educația „de bază” însemna o educație în cele trei arte ale limbajului: gramatică, logică sau dialectică și retorică. O educație liberală însemna, de asemenea, cele patru arte matematice: aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Aceste șapte arte liberale dezvoltau mintea și îi furnizau studentului uneltele esențiale pentru învățare. Implicite în această educație, erau studiul istoriei, al literaturii bune, al artelor, pentru formarea unei minți și a unui caracter sănătoase. De-a lungul secolelor, cateheza – predarea credinței creștine – a fost adăugată artelor liberale pentru educarea sufletului.

În educația copiilor cu probleme speciale nu domină doar progresismul și pragmatismul, ci și behaviorismul fatalist și dezumanizant. Mintea și sufletul copilului sunt uitate.

Umanitatea copilului cu nevoi speciale – umanitatea oricărui copil – trebuie să determine tipul de educație pe care îl primește. Unele cercetări sugerează că unul din patru copii au nevoie de educație specială. Fiecare dintre acești copii este o ființă umană creată după chipul lui Dumnezeu.  Ar trebui să le oferim tuturor acestor elevi o educație servilă și să le interzicem bogățiile educației frumoase, umane, eliberatoare? Și, mai rău, ar trebui să luăm deciziile noastre determinist pe baza unor testări primare, fără să luăm în calcul ceea ce ar putea realiza sau depăși copilul cu ajutorul unui profesor foarte bun?

Indiferent de provocările proprii, fiecare copil este chemat să facă mai mult decât să primească anumite ajutoare. Este chemat să își iubească aproapele. Chiar dacă nu va fi niciodată capabil să aibă o slujbă de opt ore plătită, educația clasică îl poate ajuta pe copilul cu nevoi speciale să aibă un scop, să iubească și să le aducă mângâiere celor din jurul lui. Este un elev care are lecții de învățat, profesori de respectat și părinți în fața cărora să se plece. Poate că acel copil se va dovedi în cele din urmă incapabil să ajungă la nivele foarte avansate într-un domeniu sau în toate domeniile. Totuși, dacă va fi învățat încet, cu răbdare și sistematic, chiar și acei copii care sunt suspecți sau susceptibili de a avea „nevoi speciale de adaptare” pot primi o educație substanțială, înălțătoare și frumoase. Fiecare copil este un fiu sau o fiică, frate sau soră, nepot sau prieten, cu o înaltă chemare, deoarece Dumnezeu lucrează prin copii pentru țelul Său iubitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *