Dreptul la tatuaje

25/11/2019 | de Theodore Dalrymple

Odată ce un lucru este clamat ca un drept, el intră într-o cu totul altă zonă metafizică față de alte pretenții și considerații. Devine de neatins, imun de la derogări, excepții, limitări și îngrădiri. Nu poate fi niciodată abrogat, deoarece dacă ar fi vreodată abrogat nu ar fi fost de la bun început un drept. Acordarea de drepturi este, din acest motiv, precum un rulment care se mișcă într-o singură direcție. Drepturile nu pot decât crește, ele niciodată nu pot fi mai puține.

Nu mai este nevoie să o spunem, dar o conștiință prea acută a drepturilor are un efect dăunător asupra caracterului uman. Toată lumea este în alertă față de orice posibilă încălcare a drepturilor sale, poate chiar sperând la o astfel de încălcare din dorința de a se indigna cu temei la nedreptatea ce i s-a făcut. Ceea ce se oferă printr-un drept este rareori primit cu recunoștință, mai ales că nici nu trebuie depus vreun efort în acest sens. Am dreptul la x, așa că de ce să mă chinui ca să-l obțin?

Discuțiile moderne despre comportament sunt adesea îmbrăcate în limbajul drepturilor. Dacă am dreptul să mă comport într-un anume fel, nimeni nu are dreptul să mă critice pentru asta, cu atât mai puțin să mă împiedice să fac asta. Ca urmare, această filosofie are drept consecință expansiunea statului, care devine arbitrul a ceea ce este permis sau nu. Apar două tipuri de comportament, fără niciun fel de intermediar: ceea ce este permis și ceea ce este ilegal.

În această dimineață am citit pe un site medical o discuție dacă ar fi bine sau nu ca doctorii să aibă voie să fie cu tatuajele la vedere și, dacă da, în ce măsură și de ce. Discuția se purta, în cea mai mare parte, în vocabularul drepturilor.

Oricât ar disprețui cineva tatuajele, îmi imaginez că nimeni nu le-ar interzice adulților dreptul de a se tatua. Popularitatea relativ recentă a unei astfel de automutilări este fără îndoială un simptom al bolii profunde din societatea noastră, de pildă nevoia tot mai disperată a oamenilor de a se distinge, combinată cu dificultatea tot mai mare în practică de a o face. Chiar dacă nu dau mare importanță ideii că omul este proprietarului propriului corp și, pe cale de consecință, ar avea un drept de a-l folosi așa cum crede el de cuviință (relația sinelui cu corpul este cu greu una de proprietate, și chiar și proprietatea nu conferă în mod automat dreptul de a dispune așa cum dorești de ceea ce posezi), cu toate acestea nimeni nu are un drept mai puternic decât persoana respectivă, cel puțin în circumstanțe normale, să spună ce ar trebui sau nu ar trebui să i se facă trupului său. Un drept la a te tatua nu implică în niciun fel o încuviințare a tatuajului.

Desigur că pe măsură ce din ce în ce mai mulți oameni se tatuează, a trebuit să îmi revizuiesc și chiar să îmi suprim anumite prejudecăți împotriva a ceea ce refuz să numesc „body art” și a celor care o expun. Din moment ce în multe țări proporția adulților tatuați a crescut acum la o treime sau chiar mai mult, îmi este acum imposibil să susțin că majoritatea celor care se automutilează sunt înclinați să aibă anumite caracteristici neplăcute precum criminalitate, înclinația spre violență șamd. Oricât de neplăcut ar fi, trebuie să ne mișcăm în ritmul vremurilor.

Discuția despre afișarea în fața pacienților a tatuajelor doctorilor era o discuție tipic modernă despre comportamentul permisibil. Nimeni nu credea că o calificare medicală ar trebui să abroge dreptul de a te tatua, dar unii credeau că tatuajele unui doctor nu ar trebui să fie vizibile în fața pacientului. Motivul: unii pacienți s-ar putea simți în nesiguranță, în special bătrânii, printre care vechile prejudecăți împotriva tatuajelor sunt, probabil, prevalente.

Alții, totuși, susțineau că un drept rămâne un drept. Mai mult, doctorii nu ar trebui să se considere în vreun fel superiori din punct de vedere moral celorlalți din societate. A se ține departe de evoluțiile (sau de modele) culturale ar însemna să se afișeze ca superiori față de restul societății, o atitudine inacceptabilă într-o societate democratică precum a noastră. De asemenea, mulți dintre pacienții lor și, într-o zi, probabil marea lor majoritate, vor descoperi că este mai ușor să discute cu un doctor tatuat decât cu unul netatuat, în măsura în care doctorul tatuat și-a demonstrat identitatea culturală cu pacienții săi. Apare astfel posibilitatea ca un tatuaj să fie de fapt o cerință pentru a fi doctor.

Din moment ce unul dintre argumentele în favoarea tatuajelor este acela că el reprezintă o formă de auto-exprimare, iar autoexprimarea nu reprezintă doar un drept ci un bun, în fapt, acel sine qua non al unei societăți libere în care fiecăruia îi este permis să fie el însuși, pare a fi contradictoriu să argumentezi, de asemenea, că oamenii relaționează mai bine cu cei care sunt cei mai asemănători cu ei – dar să nu uităm că, după cum a afirmat Emerson, o consistență prostească este sperietoarea minților înguste.

Acum, autoexprimarea este un bine doar în măsura în care ceea ce este exprimat este acceptabil de către cei spre care se îndreaptă mesajul sau cei care sunt vizați. Este limpede că nimeni nu ar dori să fie tratat de un doctor care ar avea o zvastică tatuată pe frunte sau orice alt mesaj ori simbol jignitor. Dintr-odată un drept care părea absolut devine relativ sau circumscris. Da, ai un drept să scrii pe tine tot ceea ce dorești, dar nu ai dreptul să scrii anumite lucruri și să practici în continuare medicina.

Dar dacă această limitare este acceptată ca fiind rezonabilă, de ce nu am interzice atunci cu totul tatuajele vizibile în cazul doctorilor? O astfel de prohibiție ar fi de nepermis numai dacă s-ar fi permis doctorilor să apară cu orice fel de tatuaje doresc ei, inclusiv zvastici.

Este absurd să discuți o astfel de problemă și multe altele în termeni de drepturi concurente: dreptul pacientului de a nu fi disturbat de apariția doctorului (sau dreptul lui de a fi încântat de aceasta), împotriva dreptului pe care îl are doctorul de a se autoexprima oricum dorește. Într-o societate pașnică și civilizată, oamenii nu gândesc astfel. Încerc să fiu politicos nu pentru că nu am dreptul să fiu nepoliticos, ci pur și simplu pentru că este mai bine să fii politicos decât nepoliticos (nu pretind că am vreun succes în încercările mele).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *