Chesterton, Tolkien și Lewis în Țara Elfilor

26/11/2019 | de Joseph Pearce

Pentru Chesterton, tradițiile trecutului care se prelungesc prin timp prin acel continuum pe care îl numim civilizație, reprezintă o voce sau o prezență puternică în prezent care le asigură că vor fi transmise cum trebuie generațiilor viitoare. Tradiția este, din acest punct de vedere, susține Chesterton, „o extindere a francizei”, o extindere a democrației în timp, un împuternicit al celor morți și o punere în libertate a celor nenăscuți. O astfel de înțelegere a tradiției drept o moștenire împărtășită de-a lungul generațiilor reprezintă în mod evident o prezență puternică și palpabilă în Pământul de Mijloc și în Narnia.  Are o greutate care nu apasă asupra omului, ca o forță opresivă venită de undeva de deasupra, ci oferă siguranță și, drept urmare, libertate față de vânturile schimbării prin furnizarea unei înrădăcinări sănătoase în pământul și sufletul unei culturi în care s-a născut și a crescut cineva. Este libertatea care vine cu un simțământ de apartenență.

O altă fațetă a eseului lui Chesterton „Etica ținutului Elfilor” care se va dovedi fecundă pentru Tolkien și Lewis a reprezentat-o insistența lui Chesterton că miturile și poveștile pentru copii nu sunt de necrezut, în sensul în care spun neadevăruri, ci reprezintă cele mai de crezut lucruri deoarece dezvăluie adevăruri și ne învață lecții pe care lumea trebuie să le știe și să le învețe.

„Lucrurile în care am crezut cel mai mult atunci, lucrurile în care cred cel mai mult acum, sunt acele lucruri pe care le numim povești pentru copii. Mi se par a fi cele mai de bun simț lucruri cu putință… Țara de basm nu este altceva decât țara senină a bunului simț. Nu pământul judecă cerurile, ci tocmai cerul este cel care judecă pământul; așadar, pentru mine cel puțin, nu pământul este cel care critică țara elfilor, ci țara elfilor critică pământul.”

În acest pasaj scurt, Chesterton ne reamintește că ar trebui să judecăm întotdeauna păcatul din perspectiva virtuții chiar și dacă, în special dacă, păcatul este mai des întâlnit decât virtutea. „Trebuie” este cel care îl judecă pe „este”. Acesta este sensul în care Tolkien, în eseul său „Despre poveștile pentru copii”, susține că una din funcțiile acestor povestiri este aceea de a reflecta disprețul și mila către om. Ne arată pe noi înșine și sunt cele mai percutante când ne arată ce nu este în regulă cu noi înșine.

Această abilitate a povestirilor pentru copii să ne arate pe noi înșine este dependentă de abilitatea noastră de ne vedea în această oglindă pe care ele ne-o arată. Când păcatul mândriei ne orbește astfel încât nu ne putem vedea imaginea în oglindă, smerenia ne deschide ochii. Doar când ochii noștri ne sunt deschiși de smerenie spre simțul uimirii în fața binelui, adevărului și frumosului universului putem obține recunoștința care se găsește în miezul tuturor adevăratelor bucurii:

„Testul oricărei fericiri îl reprezintă recunoștința. Și m-am simțit recunoscător chiar dacă nu știam cui să-i mulțumesc. Copiii îi mulțumesc lui Moș Crăciun când acesta le pune sub brad jucării și dulciuri. Aș putea să nu-i mulțumesc lui Moș Crăciun când el mi-a pus sub brad cadoul miraculos a două picioare? Le mulțumim oamenilor pentru cadourile pe care ni le fac de ziua noastră, trabuce și papuci.  Aș putea să nu-i mulțumesc cuiva pentru cadoul de a mă fi născut?”

În opoziție cu acest simț al uimirii care deschide și lărgește universul, filosofia materialismului caută să încătușeze simțurile în limitele stricte ale spațiului fizic. Materialistul, scrie Chesterton, „precum nebunul, se află în închisoare” și ceea ce este și mai rău pare să se consoleze cu faptul că închisoarea, i.e., universul material, este foarte mare: „este ca și cum i-ai spune prizonierului de la ocna din Reading că poate fi foarte bucuros acum că ocna acoperă jumătate din țară. Paznicul nu ar avea ce să-i arate acelui deținut decât coridoare și mai multe și mai lungi de piatră, luminate de felinare palide și golite de tot ceea ce este omenesc. La fel, acești expansioniști ai universului nu au nimic ce să ne arate decât și mai multe și mai infinite coridoare de spații luminate de sori palizi și golite de tot ceea ce este divin”.

Inspirat limpede din această metaforă a materialismului ca închisoare, Tolkien a reînviat-o în eseul său despre povești în care a vorbit despre „evadare” ca una dintre „principalele funcții ale povestirilor pentru copiii”: „de ce ar trebui un om să fie disprețuit dacă, găsindu-se în închisoare, încearcă să evadeze și să ajungă acasă? Sau dacă, neputând face asta, se gândește și discută despre alte lucruri decât gardieni și zidurile închisorii”?

Ne dorim altceva decât închisoarea timpului și a spațiului deoarece adevărata noastră casă se găsește dincolo de pereții închisorii, iar motivul pentru care cele mai profunde adevăruri sunt spuse în povești este acela că istoria însăși este o poveste spusă de Cel Mai Mare dintre toți povestitorii.  După cum s-a exprimat Chesterton, „această lume a noastră are un anumit destin; iar dacă există un destin există o persoană. Întotdeauna am simțit viața în primul rând ca o poveste; iar dacă există o poveste există un povestitor… O simt în mine. În primul rând că lumea aceasta nu se explică pe ea însăși… În al doilea rând, am ajuns să simt că vraja trebuie să aibă un înțeles… Există ceva personal în lume, ca într-o operă de artă…”

O astfel de viziune a lumii ca o operă de artă evocă imaginea măreției lui Dumnezeu așa cum a fost ea exprimată de marele Gerard Manley Hopkins:

„The world is charged with the grandeur of God.

It will flame out, like shining from shook foil;

It gathers to a greatness, like the ooze of oil

Crushed.”

Le va reaminti de asemenea iubitorilor de Tolkien și Lewis de măreața muzică a creației lui Dumnezeu în „Silmarillion” și a cântecului lui Aslan prin care ia ființă Narnia. Cât despre afirmația lui Chesterton că „lumea aceasta a noastră are un anumit scop” iar „vraja trebuie să aibă un înțeles, iar înțelesul presupune că există cineva care să-l înțeleagă”, ne conduce la vorbele lui Gandalf, ale cărui cuvinte de încurajare către Frodo ne ajută să încheiem cum trebuie pentru a încheia aceste rânduri despre magia ținutului Elfilor:

„Exista altceva în toate acestea, dincolo de orice design al unui făcător de inele. Nu pot exprima mai bine ideea decât spunând că Bilbo a fost predestinat să găsească inelul, iar cel care a trasat destinul nu e cel care a făcut inelul. În care caz erai predispus să îl ai. Iar acesta este un gând încurajator .”

Joseph Pearce a semnat prefața volumului de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista” de G. K. Chesterton apărut la Editura Contra Mundum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *