Extinderea loialităților noastre

03/12/2019 | de Walt Garlington

Una din cele două porunci pe care Iisus Hristos le-a dat ucenicilor Săi a fost aceea de a-și iubi aproapele ca pe ei înșiși. Totuși, în Statele Unite de astăzi noi nu mai avem aproape. Avem fie aliați ideologici, fie dușmani ideologici. Obiectul afecțiunii noastre nu mai sunt bărbații și femeile făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci legalismele reci, moarte, naționale, fălcile și colții duri ale zeului atotdevorator al Constituției. Nu este de mirare că iubirea multora s-a răcit.

Loialitățile noastre au luat-o complet razna. Trebuie să ne readunăm. Trebuie să ne recalibrăm puțin privirea, de la nivel statal la nivel local, de la general la particular, de la drepturile oamenilor la oamenii înșiși.

În această întreprindere, putem primi o mână de ajutor dacă aruncăm o privire spre Virginia din perioada colonială, leagănul culturii sudiste și al instituțiilor sale sociale de bază. Profesorul David H. Fischer descrie astfel principalele instituții: una dintre ele era secretariatul bisericii de țară, cealaltă, curtea de judecată de țară: „ambele erau dominate de oligarhiile care se autoperpetuau ale gentlemenilor de țară”. În legătură cu tribunalul în special, profesorul Fischer scrie: „principalii săi ofițeri erau ofițerii curții, șerifii și supraveghetorii, care erau nominal numiți din straturile de deasupra, mai degrabă decât să fie aleși din straturile de jos. În practică, erau controlați de aristocrația rurală, care privea aceste slujbe ca un fel de proprietate care trecea de la unul la altul… În zilele de judecată o mare parte din ținut se aduna într-o mare reuniune care prindea atât spiritul cât și substanța politicii din Virginia. În afara curții de judecată se găseau blazoanele ținutului. Curtea de judecată din ținutul Middlesex avea în fapt două uși care simbolizau structura de putere din acea societate – o ușă îngustă la un capăt al clădirii era pentru cei aristocrați și o ușă dublă largă la celălalt capăt pentru oamenii obișnuiți. Înăuntru, pe o platformă ridicată la celălalt capăt al camerei stăteau judecătorii, cu pălăriile pe cap, cu cizme și carâmbi… Afară, pe drumul prăfuit, uitându-se prin ferestre, era o adunare pestriță de geambași, vânzători ambulanți, negustori ambulanți, servitori, sclavi, femei și copii – clasa nereprezentată politic din Virginia.”

Iată cum arată o comunitate. Aici sunt niște oameni cu un interes normal și sănătos pentru alți oameni ca oameni, nu ca obiecte politice care să fie manipulate, fără să fie captivi în vrăjitoriile politice ale amendamentelor și clauzelor. Ei experimentează comunitatea mai largă a comunităților Statului și Țării Mamă tocmai prin tribunalul ținutului, prin blazoanele expuse acolo. Astăzi, am inversat această ordine: experimentăm viața locală ca un mic apendice al vieții naționale care purcede din Washington City, mândrindu-ne că putem fi parte din Marele Experiment al mesianismului puritan și al corupției corporatiste.

Dar uniunea este prea vastă și prea abstractă pentru ca noi să o putem iubi așa cum trebuie. Trebuie să cunoaștem și să iubim localul, ceea ce putem vedea, atinge, auzi, gusta și mirosi. Nu pot trăi o furtună de zăpadă în Dakota sau ploaia torențială din câmpiile verzi din jurul Spokane. Dar pot atinge ghioceii care cresc în curtea mea din Louisiana și pot urmări și asculta pârâul care curge prin spatele casei.

Ținutul pune o limită sentimentelor noastre. Mărimea obișnuită a unui ținut în cele 50 de state americane este de aproximativ 1200 de mile pătrate. Dacă un om ar încerca să parcurgă ținutul la pas cu o viteză medie, timp de opt ore pe zi, i-ar lua nu mai puțin de cinci zile pentru a străbate ținutul.

Dar în cadrul acestor granițe se găsește o varietate uimitoare de viață. Fiecare supranume al fiecărei familii care trăiește acolo conține faptele unui neam de-a lungul timpului până într-un timp mitic. Pereții fiecărei case au fost martorii numeroaselor drame umane – urâțenia întunecată a păcatului, frumusețea radioasă a virtuții, ritmurile constante ale vieții normale – și susțin munca muzelor: poezii, muzică, cântece, picturi.  Fiecare biserică și oraș are povestea sa de întemeiere și membrii săi fondatori. Fiecare cimitir și câmp de luptă are numeroase povești pe care să le împartă cu noi. Colina indiană ne cheamă la o comuniune cu primii oameni veniți aici. Dealurile, copacii, lacurile, stâncile, pășunile, animalele, florile, insectele, păsările, peștii, fântânile, râurile, peșterile și câte și mai câte, fiecare, prezintă o sursă inepuizabilă de bucurie fie prin observarea directă și explorare, fie pur și simplu prin privirea și contemplație. Ar trebui nu cinci zile, ci cinci vieți de om pentru a aprecia cum trebuie bogățiile unui ținut.

Un ținut este suficient de mare. Schemele unor globaliști țicniți precum Zbigniew Brzezinski, care vor să ne transforme în cetățeni globali, ne mută sentimentele departe de cultura și viața locală. Naționaliștii lincolnieni, fie cei de tipul Limbaugh/Hannity  fie cei mai îngrijiți, precum cei de la National Review, fac același lucru. Dar vocea memoriei strigă din Sud, din glie, din însuși sângele nostru, pentru a ne depărta de toate aceste rele: „Înainte ca automobilul să distrugă comunitățile de țară, oamenii trăiau destul de aproape unii de alți fără să-și piardă intimitatea sau distincția familială. Raza de vizite și comerț și căsătorie nu era în general mai mare de 7 mile (adică o arie de 150 de mile pătrate), dar șapte mile de mers pe jos sau călare necesită timp. Nu doar te opreai pentru o discuție. Petreceai o zi întreagă, iar șosele nu dizlocau aceste comunități, ci doar le legau. Conversația atingea o artă înaltă și în general se învârtea în jurul a ceea ce interesa cu predilecție oamenii, adică nesfârșitele complicații din familie și ce zvonuri sau bârfe circulau despre vecini. Orice posibilitate umană era implicată, inclusiv politica, dar relațiile de rudenie reprezentau standardul de comportament.”

Mica comunitate este piatra de temelie din Sud, iar nu chinga strânsa a leviathanului național. Dixie nu are nevoie de ideologii care vin din Washington (fie ele de „dreapta” sau de „stânga”) sau de fiecare nou gadget exportat de MIT și Silicon Valley. Are nevoie doar de Biserică, de familie, de curtea de justiție și de alte locuri unde interacțiunile normale au loc. Majoritatea problemelor apăsătoare ale vieții ar trebui să fie discutate și hotărâte în primul rând acolo. Dar mai are Sudul urechi să audă vocile care pledează din trecutul său?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *