Războiul și credința

06/01/2020 | de Joseph Sobran

Nu văd cum am putea intra în război cu Iranul, cel puțin nu câtă vreme ambele țări sunt conduse de asemenea oameni faini și rezonabili.

Desigur că în acest moment ambii mârâie și râcâie puțin pământul cu copitele. Președintele Bush a dat de înțeles că ar fi mulțumit cu nițel mai multă schimbare de regim și mai puține arme de distrugere în masă în Iran, în timp ce președintele Ahmadinejad ar fi încântat dacă ar vedea Israelul ras de pe hartă.

Dar acestea sunt doar poziții de negociere de deschidere, visele roz la care tânjesc idealiștii în momentele lor de liniște. Amândoi își vor veni în fire și totul va fi bine. Pacea va prevala.

Acasă, însă, Bush are mari probleme. Nu reprezintă, în opinia mea, un conservator, dar este conservatorul pe care îl merită progresiștii. Ei și l-au adus pe cap și nu am niciun fel de compasiune pentru ei. Fără ei nu ar fi fost posibil. Auzindu-i cum se plâng că a încălcat constituția cade cerul peste noi. De la cine cred ei că a învățat asta? Cine ne-a învățat pe noi că legea fundamentală, Constituția, este „un document viu” care „evoluează” în permanență?

Cu toate astea, ei au dreptate în legătură cu Bush, iar sondajele sugerează că votanții sunt de acord cu ei la modul general. Ideea că această țară este împărțită între „roșu” și „albastru” pare să nu supraviețuiască alegerilor din toamna aceasta. La o zi după ce a fost reales, Bush a promis să-și cheltuie capitalul politic și măcar de data aceasta s-a ținut de cuvânt. S-a dus.

Bush ar putea părăsi președinția ca cel mai lipsit de popularitate președinte de la Harry S. Truman încoace. Deși Truman este privit astăzi îndeobște ca fiind un președinte „mare” lucrurile erau departe de a sta așa în anul 1952 când s-a hotărât să nu mai candideze pentru un al doilea mandat.

Războiul nedeclarat din Coreea se prelungea la nesfârșit. Uzurpa puteri în disprețul constituției. Publicul se săturase de el. Mulți cereau punerea lui sub acuzare. La fel stau lucrurile și cu actualul deținător al funcției.

Opoziția față de Bush a apărut într-o colț nebănuit: armata, care se teme că a lucrat de mântuială în Irak și care se teme că are în plan acțiuni militare și mai dezastruoase împotriva Iranului, care nu exclud un atac nuclear.

Între timp, mai mulți generali în retragere – care, se presupune, reflectă poziția multor ofițeri activi care încă nu se simt liberi să fluiere – cer îndepărtarea secretarului de stat al apărării, Donald Rumsfeld. Rumsfeld este sex-simbolul neoconservatorilor, care cred că o astfel de critică îndreptată spre Rumsfeld este similară că „revolta”, „rebelinunea” și „insurecția”.

Cum așa? Ei bine, vedeți voi, armata se presupune că ar trebui să fie subordonată liderilor civili iar asta sună a insubordonare. Este adevărat, admit neoconii, ofițerii în rezervă au dreptul tehnic de a-și spune cuvântul, dar ei consideră exercitarea acestui drept indecentă. Venind la acest moment critic, ne-ar putea pierde războiul din Irak!

În fine, acești ofițeri nu doresc să pierdem războiul din Irak. Singura lor obiecție este că felul în care este condus războiul de către Rummy ne poartă către înfrângere. Dar există o suspiciune în creștere legată de faptul că războiul a fost de la bun început o greșeală și că ținta în fapt este nu Rummy, ci Bush.

Da, este adevărat că militarii de profesie sunt plătiți să ucidă când comandanții le-o cer, dar asta nu înseamnă că lor le place întotdeauna munca pe care o fac. Au și ei minți și conștiințe proprii și s-ar putea să aibă resentimente când liderii civili dau niște ordine pe care ei le consideră proaste sau imorale. Ceea ce pentru un cleric este un război sfânt pentru un soldat care trebuie să se lupte poate părea o nebunie.

Atât Bush cât și Ahmadinejad, cu toată pietatea lor, par să creadă că acționează în numele Atotputernicului. Din moment ce au păreri opuse despre voința divină, cel puțin unul dintre ei s-ar putea să greșească.

Atât Bush cât și Ahmadinejad și milioane de alți oameni au o singură credință: credința în stat. Adică, credința în autoritatea forței organizate și, în cele din urmă, credința în război.

Chiar așa, câți oameni moderni pot să se dezbare de această credință? Mi-e teamă că prea puțini. Multor oameni care nu cred în Dumnezeu le este aproape imposibil să-și imagineze o societate fără stat – adică fără amenințarea forței. Cu cât statul cere mai mult de la noi, cu atât mai mult rău face, cu atât mai greu ne este să ne închipuim viața fără el.

Uneori mă gândesc că pe monezile noastre ar trebui să scrie „În Cezar noi credem”.

Un volum de eseuri semnate de Joseph Sobran va apărea la începutul acestui an la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *