BBC îl vandalizează pe Dickens

07/01/2020 | de Peter Hitchens

 
 

BBC pregătește să difuzeze în această seară o rescriere a Colindului de Crăciun al lui Charles Dickens, condimentată cu folosirea cuvântului care începe cu „f” și a unei scene în care un personaj urinează pe un mormânt. Nu are niciun drept să facă asta.

Însă este ceva caracteristici pentru această instituție din ce în ce mai cinică și mai ignorantă să pună cuvinte de patru litere în gura lui Ebenezer Scrooge, să inventeze scene vulgare și tulburătoare într-un film care este destinat să atragă tinerii și pe cei impresionabili.

Mai crede cineva că are vreo relevanță conceptul de „watershed” (o politică a canalului britanic prin care, exceptând cazurile speciale, toate programele din jurul orei 21.00 pot fi văzute chiar și de copii – n.trad.)? Mai bine să-l abolim și să ne întrebăm dacă programele ar mai trebui să apară de fel, dacă producătorii lor nu mai pot crea povești potrivite fără să recurgă la pornografie, obscenitate și violență.

S-ar putea chiar ca unii oameni să se uite la „Un colind de Crăciun” gândindu-se că urmează să primească – dintre toți oamenii, din partea modernilor de la BBC – o versiune fidelă a acestei povești mărețe și puternice.

Știm, desigur, că acest lucru poate fi făcut, mulțumită extraordinarei interpretări din 1951 a lui Alastair Sim din „Scrooge”. Această poveste dickensiană inteligent adaptată nu vandalizează în niciun fel mesajul central sau geniul creatorului ei.

Dar cei mai mulți dintre noi am fost forțați să devenim de acum pasivi, de către revoluționarii Corporației. Fie înghițim ce ni se dă, fie ne gândim mai bine înainte de a ne uita de prima dată.

Este ca și cum Biserica Anglicană ar transforma Catedrala Sf. Pavel într-un mall, sau National Gallery ar oferi premiul Turner cuiva care îi face ferfeniță capodoperele expuse și scrijelește diverse mâzgălituri pe ele.

Victorienii precum Dickens înțelegeau că civilizația este construită pe reținere, pe lucrurile pe care nu le facem sau nu le spunem, și pe ascunderea urâțeniei. Societatea pe care au creat-o ei a fost atât de puternică, de liniștită și de bogată încât noi încă de bazăm pe ea, deși nu cred că poate sau că va dura o veșnicie.

Când moștenim un tezaur, el nu este al nostru pentru ca noi să facem cu el ce ne taie capul. Avem o datorie de a-l prezerva pentru aceia care vin după noi.

Charles Dickens a inventat Crăciunul așa cum este el sărbătorit în toată lumea vorbitoare de engleză. Sărbătoarea la care sperăm și la care rareori ne ridicăm, este aceea care se întâmplă în cele din urmă în „Colind de Crăciun”.

Ne dorim o dimineață limpede și înghețată care să urmeze după o noapte neagră și geroasă. Ne dorim schimbarea lăcomiei în generozitate. Ne dorim, pe scurt, o minune britanică pământească.

Fără îndoială că este ceva sentimental. Cine dintre noi nu este sentimental? Dar ne aflăm la polul opus de cruzime și din ce în ce mai mulți oameni sunt mai cruzi decât le-ar plăcea să o recunoască. Dickens a dus o viață grea și adesea crudă. Când a scris „Un colind de Crăciun” se afla într-un moment întunecat al carierei sale.

Primise, desigur, multe lovituri murdare și văzuse destulă mizerie și obscenitate în clocotitoarea și destrăbălata Anglie a vremurilor sale. Mare parte din copilăria sa a fost un iad.

A cunoscut ca nimeni altul partea rea a vieții. Dar el a reușit să descrie mizeriile și nenorocirile vieții fără să recurgă vreodată la trucul ieftin și la îndemână al limbajului de WC public.

Cunoaștem în amănunt gustul sălciu al terciului din fabrica lui Oliver Twist. Știm disperarea epuizată a copilului care trebuie să muncească în uzina neagră și rușinea închisorii datornicilor.

Marea iluzie de acum 50 de ani, că prin îndepărtarea reținerilor asupra vulgarității, violenței și abjecțiilor, vom avea o societate mai sănătoasă, mai deschisă la minte, s-a dovedit a fi complet greșită.

Prin Dickens intrăm în mințile hoților, ale jefuitorilor de morminte, ale lașilor și escrocilor, ale seducătorilor și ale victimelor lor, ale condamnaților și ale avocaților mârșavi.

A fost, cred, primul autor care a descris tipul foarte modern – persoana care este preocupată zgomotos de problemele lumii a treia, dar îi uită pe cei aflați în apropierea casei.

Cei care se hotărăsc să îl citească, chiar și astăzi, descoperă, în general, că le este ușor să facă asta datorită curgerii minunate a limbajului, care nu conține nimic academic sau pretențios, ci doar engleza obișnuită care curge ca un râu.

A fost un geniu, de tipul celor care apar doar o dată la câteva secole. Ne putea face să strigăm de bucurie sau de tristețe sau să ne uimească, atingându-ne imaginația noastră cu a lui.

După cum s-a exprimat cu spirit, cândva, dramaturgul Alan Bennet, este ca și cum o mână, aparținând unui prieten drag, ne-a ajuns din trecutul îndepărtat și a îmbrățișat-o pe a noastră.

Dickens nu avea nevoie să descrie orice amănunt imund. Trebuia doar să-l sugereze. Dar comisarii culturali ai epocii noastre cred că este un mare progres să dezvăluie ceea ce strămoșii noștri au ascuns.

Sunt ca acei netoți care invocă un duh malefic din vechime, gândindu-se că este doar un joc, apoi fug terorizați de ceea ce au chemat.

Nu vă uitați la acest gunoi. Luați, în schimb, vechea carte prăfuită și citiți-o. Avertismentele și speranțele sale sunt la fel de bune ca întotdeauna, iar cartea va reînvia, chiar și în inima cea mai rece, vechea promisiune înnoitoare a Crăciunului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *