Lecțiile lui Richard al II-lea

11/02/2020 | de Theodore Dalrymple

Din motive pe care numai eu le știu, am citit săptămâna trecută o carte despre Richard al II-lea, regele englez care a luat domnia la 10 ani și a fost detronat 22 de ani mai târziu, în 1399, pentru ca un an mai apoi să fie ucis.

Se pare că Shakespeare l-a prins destul de bine, cel puțin dacă ne luăm după cronicile timpului. Richard al II-lea era un tânăr cu un discernământ foarte slab, dar avea niște pretenții foarte ridicate (o combinație comună și dezastruoasă), deși nu era rău-intenționat în felul dictatorilor de mai târziu. A aruncat cu daruri și onoruri peste favoriții săi de la curte, în detrimentul desigur al restului populației, aceștia fiind atunci – ca și acum – plătitorii de taxe. Shakespeare i-a descris memorabil pe beneficiarii generozității extorcate de Richard drept omizile statului. Există oare vreun stat, vreun sistem politic, vreo comunitate politică fără ei?

Ține de geniul unic al lui Shakespeare ca atunci când auzim sau citim marile discursuri ale lui Richard în timpul și după detronarea sa de către vărul său, care a fost încoronat ca Henric al IV-lea, nu doar că simpatizăm cu el, deși nu ne-a fost prezentat ca fiind altceva decât un om și un conducător cu foarte mari scăderi, dar și simpatizăm cu el până într-acolo încât, într-un anume sens, devenim el: Richard al II-lea, deși un rege, suntem noi.

Cartea pe care o citesc sugerează că au existat atunci foarte multe plângeri îndreptate către Richard, dar ele nu mergeau la rădăcina problemei, care era tocmai sistemul politic medieval. Criticii săi credeau că el a eșuat ca individ, și nu că domnia sa proastă și corupția erau inerente în sistemul feudal în fruntea căruia el se afla. Era un sistem al cărui singur remediu pentru incompetență sau pentru cazurile mai grave era detronarea, însoțită de regulă de ucidere.

Potrivit autorului, criticii lui Richard erau obnubilați de presupozițiile lor cu privire la felul în care trebuie să arate un sistem politic, ceea ce explică superficialitatea plângerilor lor împotriva lui Richard. Noi, la adăpostul a mai bine de șase secole distanță, putem vedea mult mai limpede și mai în adâncime decât contemporanii lui Richard, care nu puteau gândi altfel decât medieval.

Fără îndoială că lucrurile stau astfel, ceea ne permite nouă să ne bucurăm de un plăcut simț de superioritate. Cum puteau medievalii să fie atât de orbi încât să nu vadă ceea ce era chiar în fața lor și ceea ce noi vedem dintr-odată? Desigur, atunci, în timpul domniei lui Richard, a avut loc celebra Răscoală a Țăranilor din 1381, dar în primul rând ar trebui amintit că aceasta nu a fost o revoltă a țăranilor, iar în al doilea rând că nu a avut alte cereri decât ca domnitorii să devină cinstiți și generoși, ceea ce reprezintă o cerere care rar – dacă a fost vreodată – îndeplinită și a cărei probabilitate de înfăptuire nu s-a mărit între timp.

Când îi condamnăm sau îi compătimim pe criticii lui Richard pentru subțirimea acuzelor îndreptate către rege, nu ne oprim să ne gândim ce vor spune peste 600 de ani oamenii despre noi și despre obnubilările noastre (asta dacă nu are loc exterminarea rasei umane, dorită sau contemplată cu plăcere, pe ascuns sau subconștient, de ecologiștii mai extremi care iubesc pinguinii mai mult decât pe propriii părinți); bineînțeles că nu se poate ca noi să fim primii din istorie care vedem lucrurile clar, așa cum sunt, fără niciun fel de lentile care distorsionează?

Ce vor spune atunci despre noi criticii noștri, ce lucruri care se aflau sub nasul nostru vor vedea ei şi care nouă ne scapă? Sau ar trebui să presupunem că am atins o asemenea stare de iluminare încât ei vor vedea lucrurile exact așa cum le vedem noi, că filosofia noastră politică va fi filosofia lor politică?

Vor fi și acolo alegeri la fiecare câțiva ani, în care o proporție fluctuantă de populație va alege dintre diverse mediocrități care le vor promite înainte de micul dejun șase lucruri imposibile și care vor fi aleși pe baza unei combinații mai bune de lozinci, apariție, prezentare și seducătoare vorbărie? Și în timp ce omizile statului s-ar putea să își schimbe culoarea, ele vor exista în continuare. Dacă ar fi mai bine să existe câteva omizi mari și grase sau o mulțime numeroasă de omizi mai mici, este o întrebare fără un răspuns final. Oscilăm între cele două răspunsuri.

Ne plângem de mediocritatea sau chiar submediocritatea liderilor noștri și a acoliților lor birocratici, dar nu sesizăm că sistemul nostru politic face multe, poate chiar totul pentru a garanta ascensiunea unor astfel de oameni în frunte. Puterea, sau cel puțin simulacrumul ei, reprezintă premiul de consolare al celor care doresc să fie extraordinari, dar le lipsește talentul pentru altceva în afară de manipulare, conspirație, disimulare și trădare. Astfel de tipuri umane sunt încurajate de un sistem politic care se descrie pe sine ca fiind atât democratic, cât și meritocratic.

Cineva poate critica un sistem politic fără a avea, desigur, ceva mai bun de pus în loc. Într-adevăr, cineva poate critica un sistem politic pe care el îl crede cel mai bun posibil într-un anumit context. Rezultă de aici că o astfel de critică este lipsită de sens?

Nici pe departe. Ideea unei astfel de critici nu este de a sugera ceva mai bun, ci de a rămâne realiști. Un sistem poate fi cel mai bun, fără a fi perfect în sensul de a nu avea puncte slabe inerente. Asta sugerează că perfecțiunea nu este din lumea aceasta, iar a recunoaște acest lucru este necesar pentru a controla sau limita două tendințe psihologice foarte apropiate și foarte pernicioase: prima, gândirea utopică, iar cea de-a doua, mila de sine extravagantă. Dacă te predai primei, este foarte probabil să cedezi și celei de-a doua. O disperare exhibiționistă reprezintă cealaltă față a monedei pe care se găsește un optimism nerealist.

„Revoluția așteptărilor în creștere” a fost o sintagmă care era folosită pentru a descrie schimbările în ceea ce oamenii așteptau de la viață în perioada postbelică. Astăzi avem nevoie de o contrarevoluție,  deoarece atunci când așteptările sunt disociate de posibilități, ceea ce rezultă este cea mai dezagreabilă și periculoasă dintre atitudini: resentimentul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *