Ascunzându-te în spatele bolboroselilor

17/02/2020 | de Theodore Dalrymple

În ultimul număr al revistei „The Critic” a apărut o scrisoare foarte ciudată adresată redactorului șef. Epistola îi aparținea unui corespondent care apăra tipul de arhitectură cunoscut ca „brutalist”, adică al clădirilor construite din, și placate cu mari bucăți de beton brut. Scrisoarea se încheia astfel: „iubesc Brutalismul și cred că fiecare ilustrare a sa trebuie păstrată, dar niciodată nu l-aș numi frumos, nu mai mult decât l-aș numi urât. Pur și simplu se întâmplă să îl găsesc a fi unic și interesant și mi se pare o atitudine superioară să mi se spună altfel.”

Scriitorul pare să sugereze că în judecata sa asupra clădirii considerațiile estetice nu au jucat niciun rol, singurul lucru care a contat fiind singularitatea și interesul. Pentru acest om, orașul ideal ar fi, pe cale de consecință, compus din monștri, din moment ce monstruozitatea este calea regală – cu alte cuvinte cea mai scurtă – către singularitate, iar monștrii sunt, indiferent ce altceva s-ar putea spune despre ei, invariabil interesanți. După cum știe orice scriitor, este mai ușor să descrii un om rău decât un om bun. Acesta, însă, nu este un argument în favoarea oamenilor răi.

Din nefericire, acest corespondent nu este singurul intelectual neinteresat de estetica arhitecturii. Scriind într-o revistă de arhitecți pentru arhitecți, un arhitect și-a început articolul cu următoare propoziție: „Mulți dintre noi (arhitecții) sunt îngrijorați de insistența asupra frumosului…”

Chiar sunt; dar din această afirmație cineva ar putea înțelege că principala problemă cu care se confruntă orașele moderne este un estetism efeminat care cumva împiedică construcțiile să se înalțe, iar frumusețea ar sta în relație cu clădirile precum fundele de satin prinse pe pekinezi, adică nu sunt nici esențiale nici importante.

Dar indiferența față de frumos nu reprezintă atitudinea majorității oamenilor, cel puțin odată ce nevoile de bază sunt satisfăcute. Nu au stat lucrurile așa nici în prezent, nici în trecut. Adevărul, frumosul și binele au fost pentru multă vreme dezideratul principal al vieții, dar, după cum spunea Sganarelle când pretindea că este doctor iar pacientul său Géronte i-a spus că el crede că inima este pe stânga iar ficatul în dreapta, „Nous avons changé tout cela” — toate astea noi le-am schimbat. Frumusețea nu mai este o preocupare importantă pentru arhitecți, iar ei vor să ne convingă că nu ar trebui să mai fie nici pentru noi. Din acest motiv ar trebui să ne mulțumim cu singularitate și interes.

Ezit să brevetez neologisme, dar mi se pare că arhitecții, deși nu doar arhitecții (ei nu sunt decât canarii din mina de cărbuni) suferă de pulchrifobie, adică de frica de frumos. Pentru a fi mai precis, ei nu se tem atât de frumusețe cât de faptul de a le fi descoperită incapacitatea lor de a produce ceva frumos sau de revelarea ideii pe care ei și-o fac despre frumos. Gustul este foarte simptomatic pentru caracter și, deși trăim într-o epocă în care ne place să vorbim despre noi înșine, o facem în fapt în timp ce ne protejăm pe noi înșine de o adevărată dezvăluire a sinelui sau de o adevărată analiză a persoanei noastre. Acesta este secretul succesului pentru bolboroseala psihologizantă, acea formă ciudată de limbaj care le permită oamenilor să vorbească la nesfârșit despre ei înșiși fără să dezvăluie nimic specific despre persoana lor — ca să nu mai vorbim de ceva rușinos — și pe care cel care a inventat termenul, R.D. Rosen, l-a definit astfel: „un set de formalități repetitive care ucid tocmai spontaneitatea, candoarea și înțelegerea pe care pretind că le promovează.”

Dezvăluirea și analiza sinelui ne îngrozesc, dar nu o recunoaștem, așa că pretindem că suntem candizi.

Să presupunem că mergem pe o stradă împreună și vedem în vitrina unui magazin o pereche de papuci de casă cu blană, bleu, în formă de iepurași. Ție ți se par frumoși, dar ești imediat conștient că pentru mine sunt kitsch, ridicoli sau de cel mai prost gust posibil. Drept urmare nu vei spune „ce frumoşi sunt papucii aceia”, ci vei spune „cred că sunt niște papuci interesanți.” Interesant este un termen neutru drăguț care nu spune nimic despre gustul tău (și să nu uităm că gustul împarte oamenii cel puțin la fel de mult ca opinia, dacă nu probabil mai mult). Lucrurile pe care le detești pot să te intereseze sau care chiar să te fascineze. Din acest motiv când spui că ceva este interesant, „nu îți arăți cărțile”, ca să zicem aşa.

Există un anumit gen de oameni care își camuflează ceea ce gândesc și simt vorbind întotdeauna în glumă sau ironic. Nu ești niciodată sigur pe ceea ce vor să spună. Dacă iei la modul cel mai literal vorbele lor, riști să pari ridicol ca o persoană căreia îi lipsește sofisticarea umoristică sau ironică. Dacă, pe de altă parte, iei lucrurile ca însemnând opusul lor, poți fi acuzat că nu reușești să înțelegi engleza simplă. Cel mai sigur lucru pe care îl poți face este să vorbești la fel, să adopți un ton glumeț sau ironic, astfel încât interlocutorul să fie confruntat cu aceeași dilemă cu care te confrunți și tu. Conversația se aseamănă în felul acesta cu două vapoare care trec unul pe lângă altul în noapte, mai degrabă decât ca o întâlnire a minților.

În același fel, bolborositorii psihologici vorbesc, dar nu conversează. Există un contract social: tu accepți să îmi asculți verbiajul meul gol despre mine, iar eu accept să fac același lucru cu bolboroselile tale. Putem vorbi ore în șir, dar să nu știm nimic unul despre altul. Siguranța rezidă în aparența, nu în realitatea comunicării.

Dorința de a nu se dezvălui pe sine se află, fără îndoială, în spatele pulchrifobiei arhitecților (și probabil acest lucru este adevărat și în ceea ce îi privește pe poeți, pictori și alții). Din această cauză ei preferă epitete ca transgresiv, originalitate, fără precedent șamd. A spune despre o clădire că este unică înseamnă a nu spune nimic despre valoarea ei. Poate fi vorba despre Taj Mahal sau despre Centrul Pompidou.

Articolul arhitectului pe care l-am citat mai sus vorbea despre un sondaj realizat printre studenții la arhitectură și cei de la alte discipline luați la un loc. Studenții erau rugați să facă o ierarhie a clădirilor preferate. Clasamentele lor arătau în oglindă: ceea ce plăcea studentului la arhitectură, nu plăcea celorlalți, și invers.

Presiunea socială explică fără îndoială mare parte din această perversitate profesională. Un arhitect contemporan care preferă Tah Mahalul în schimbul Centrului Pompidou ar fi ca un hindus din vechime care ar călători pe mare: și-ar pierde casta. Așa că mai bine să nu vorbească despre frumusețe sau urâțenie.

Volumul de eseuri „Cultura noastră – Ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *