Tirania prezentului

20/02/2020 | de Martin Cothran

Trăim într-o epocă a lozincilor și a cuvintelor cheie, iar numărul lor este mereu în creștere din cauza unui ciclu de știri mai scurt și a accesibilității media. Înainte, un slogan trăia ceva timp, în parte şi pentru că nu îl auzeam tot timpul. Dar astăzi, apare cineva cu o lozincă și o auzim de douăzeci de ori pe zi pe Twitter, de 10 ori pe Facebook, de patru ori pe televiziune și o dată de la soacră.

În câteva zile ne plictisim de ea.

Nu știu cine a inventat conceptul acesta sau când a devenit popular, dar mă gândesc la faptul că „tirania prezentului” și-a depășit de mult data de expirare. Dar îl voi folosi oricum pentru a descrie ceea ce simte pe la sfârșitul lui octombrie o mamă de copil crescut acasă.

Ai început școala pe la începutul lui septembrie. Erai pregătită. Ți-ai aranjat lucrurile destul de bine pentru tot restul anului (sau cel puțin știai direcția spre care te vei îndrepta) și tot ceea ce îți mai rămânea de făcut era să pui în aplicare. Curriculumul va da roade, copiii vor învăța și toată lumea va fi fericită, inclusiv câinele.

Urma să fie mult mai bine decât în anul precedent, deoarece anul acesta aveai un plan mult mai bun. Și erai gata să-l pui în practică mult mai bine. Și toată lumea urma să aibă o atitudine mult mai bună.

Dar iată-te acum, la două luni după acest început, privind spre Ziua Recunoștinței și gândindu-te că nu ai fost numai excesiv de optimist, dar cel mai probabil plin de iluzii – poate chiar patologic de amăgit.

Când familia mea făcea homeschooling, mă întorceam acasă de la serviciu iar pe soția mea o găseam epuizată și descurajată. „Am încercat să fac două lecții la matematică astăzi și am încercat să trec la istorie și tot ceea ce am reușit a fost să fac o lecție la matematică și nu am ajuns la istorie și nici la științe în ultima săptămână și toți copiii noștri vor ajunge niște analfabeți iar noi va trebui să ne petrecem bătrânețile plătindu-le cauțiunile pentru a-i scoate din azilul pentru oameni fără adăpost.”

Dar când o lăsam un pic deoparte pe soție, ca să investighez cum stau lucrurile, vedeam doar copii fericiți, jucându-se mulțumiți, în aparență nepăsători față de soarta cruntă care îi aștepta mai târziu în viață.

„Ah, și vezi că am ars mâncarea. Mă duc să mă culc acum.”

Bineînțeles că în calitate de soț competent și grijuliu, mi-am dat seama că tot ceea ce trebuia să fac era să am o mică discuție încurajatoare cu ea, să subliniez lucrurile bune, iar ea se va însenina și va merge mai departe.

Știu. Vă întrebați: „cine era cel care își făcea iluzii?”

În fapt, mi-am dat seama că trebuie să o las să-și verse oful (sau să plângă, după caz) până se răcorea, după care se simțea un pic mai bine. Dar și mai important, trebuia să mă implic în educația copiilor, chiar dacă era vorba mai mult de partea de supraveghere.

Soția mea avea responsabilitatea administrării lucrurilor și din acest motiv era prinsă în detalii într-un fel în care eu, care munceam la serviciu, nu acasă, nu puteam fi. Tendința ei era de a se concentra foarte atent pe ceea ce făcuse în ziua respectivă și uneori părea că nu a făcut foarte multe. Dar asta se întâmpla pentru nu apuci să faci mare lucru într-o singură zi.

Educația copilului tău este o foarte lungă serie de pași mici. Iar atunci când te concentrezi pe doar unul dintre acești mici pași, este greu să fii altfel decât dezamăgit.

Am conștientizat că rolul meu era de a privi spre termenul lung și a-i atrage atenția soției asupra tabloului mai mare. Dacă privești astfel, faptul că nu ai făcut ora de științe nu mai pare ceva atât de apocaliptic. Iar când rămâi un pic în urmă la istorie, nu te mai simți ca un adult care încearcă să fugă de acasă.

Uneori era nevoie ca soției mele să îi fie îndreptată privirea din nou spre lucrurile fundamentale. O întrebam „au făcut azi lecția la matematică?”. „Da”, îmi răspundea ea. „Lecțiile la latină le-au făcut (sau la fonetică, dictare și caligrafie, dacă erau mai tineri)?”. „Da”, îmi răspundea. Apoi o întrebam din nou; „și au citit ceva, un capitol dintr-o carte de istorie, literatură, geografie sau științe?”. Îmi răspundea din nou afirmativ. „Excelent!!!” îi spuneam după care mă duceam să mă schimb de hainele de la lucru.

Nu funcționa tot timpul, dar de regulă mergea.

Am conștientizat că trebuie să o încurajez astfel, în parte deoarece nu aveam un curriculum grozav. Nu eram chiar niște pionieri în homeschooling, dar am făcut-o pe când încă mișcarea era suficient de timpurie încât să avem câteva reculuri. Nu exista materialul disponibil astăzi, în special când era vorba de educația clasică creștină, care, atunci când noi ne educam acasă copiii, prin anii 90, abia dacă se auzise de ea.

Soția mea și-ar fi dorit cu siguranţă un program precum cel existent astăzi la Memoria Press. Dacă i-aș fi arătat pe atunci un exemplu de curriculum clasic de bază precum cel oferit de Memoria Press, mi l-ar fi smuls din mână și m-ar fi întrebat de unde l-am luat. Un curriculum care nu-i încarcă pe copii cu subiecte inutile, care se concentrează pe chestiunile fundamentale și care merge cu o viteză rezonabilă, care soției mele i s-ar fi părut un dar trimis din ceruri – și care ar fi fost cu mult mai util decât discuțiile mele încurajatoare.

Până la urmă, copiii noștri au ajuns bine. Unul dintre ei este programator, este căsătorit și are trei copii. Altul creează interfețe pentru siteuri, la rândul său căsătorit. Un altul este profesor pentru copiii cu nevoi speciale, iubește câinii și caii, iar altul a absolvit filosofia şi acum conduce o firmă de infrastructură rutieră. Sunt toți foarte fericiți și bine adaptați, în pofida tribulațiilor din educația lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *