Fahrenheit 451 a anticipat vremurile noastre

Chiar dacă a trecut ceva timp de când ați citit Fahrenheit 451, s-ar putea să vă amintiți clasica operă a lui Ray Bradbury pentru viitorul distopic înfățișat, în care guvernul autoritar arde cărțile.

Citiți din nou Fahrenheit 451 pentru a descoperi de ce oamenii doreau ca guvernul lor tiranic să ardă cărțile. Bradbury a scris Fahrenheit 451 în anul 1953, însă asemănările cu perspectiva asupra cenzurii din zilele noastre sunt neliniștitoare.

Protagonistul romanului este Guy Montag care, la fel ca toți pompierii din romanul lui Bradbury, arde cărți. În distopia lui Bradbury pompierii devin „paznici ai tihnei noastre sufletești, exponenții spaimei noastre justificabile de a fi inferiori; cenzori oficiali, judecători și executori ai sentințelor”.

Media mainstream și social media din zilele noastre sunt „paznicii tihnei noastre sufletești” deoarece filtrează „gândurile și teoriile contradictorii”. Căpitanul Beatty este șeful lui Montag.  „Dacă nu vrei ca cineva să fie nefericit politic, nu-i da două variante ale aceleiași probleme ca să-l neliniștești; oferă-i doar una”, îi recomandă Beatty.

Dacă nu vrei ca oamenii să dezbată probleme precum politicile Covid-19, Beatty are soluția: „Îndoapă-i cu date inofensive, umple-i până la refuz cu „fapte” să se simtă sufocați și totodată sclipitori din punct de vedere informațional. Atunci vor avea senzația că gândesc, vor simți că se mișcă fără a se clinti din loc.”

Astăzi, milioane de oameni aud zilnic știri despre cum creste numărul de infectări Covid-19. La fel cum a prezis Bradbury, privitorii la ecrane pot recita numerele, dar fără să aibă niciun fel de context care să facă acele numere inteligibile. Mulți abia dacă au auzit că doctori și oameni de știință importanți au pledat pentru alternative la carantină, care ar putea salva vieți și ar diminua efectul catastrofal asupra economiilor. Exact ca în lumea lui Bradbury, mulți depun eforturi neîntrerupte pentru a descuraja și a cenzura viziunile alternative (…)

După ce Montag se îndoiește de rolul său de incendiator de cărți, el recită vecinilor săi Plaja de la Dover de Matthew Arnold. Una dintre vecine țipă: „vorbe prostești, vorbe prostești, vorbe prostești și dureroase! De ce vor oamenii să se rănească unii pe alții? Nu e destul suferință pe lume, mai trebuie să sâcâi omenirea cu astfel de tâmpenii!”

Într-un mod incredibil, Bradbury a anticipat climatul social de azi în care oamenii susțin că este justificată cenzura când sentimentele oamenilor sunt rănite.

Beatty explică norma socială dominantă care justifică regimul cenzurii: nu jigni minoritățile. Bradbury este limpede: minoritățile înseamnă practic toată lumea. „Nu călca pe bătături iubitorii de câini, pe cei de pisici, pe doctori, pe avocați, pe negustori, pe șefi, pe mormoni, pe baptiști, unitarieni, chinezii din a doua generație, suedezi, italieni, germani, texani, cei din Brooklyn, pe irlandezi, pe cei din Oregon și pe cei din Mexic.”

A pretinde că poți „fi fericit tot timpul” era o altă normă socială care împingea cererea pentru cenzură. „Cenzura nu a venit de la guvern. Nu a existat niciun dictat, nicio declarație, nicio cenzură, nu! Tehnologia, exploatarea de masă și presiunea minorităților a făcut totul, slavă Domnului. Astăzi, datorită lor, poți fi fericit în permanență, ai voie să citești reviste umoristice, vechi jurnale de mărturisiri sau de călătorii.”

În distopia lui Bradbury, a lua în considerare teorii aflate în conflict reprezintă o sursă de nefericire, așa că Beatty laudă misiunea pompierului și justifică cenzura: „Lucrul cel mai important pe care trebuie să ți-l amintești, Montag, este că noi suntem aducătorii de fericire, Duo Dixie, tu, eu și ceilalți. Noi ținem piept micului val al celor care vor să aducă nefericire omenirii prin teorii și gânduri contradictorii. Ne înfigem zdravăn degetele în diguri. Ne împotrivim din răsputeri. Nu lăsăm torentul de melancolie și filosofie să inunde lumea noastră. Ne bizuim pe tine. Cred că nici nu-ți dai seama cât este de important ești tu, noi, pentru lumea noastră fericită așa cum este ea în momentul de față.” (…)

În roman, gândirea nu este binevăzută. Chiar și verandele au fost eliminate. Unul dintre vecinii lui Montag explică motivul: „Oamenii stăteau acolo câteodată noaptea, vorbind când aveau chef să vorbească, legănându-se și nevorbind când nu doreau să vorbească. Uneori stăteau acolo pur și simplu gândindu-se la lucruri, întorcându-le pe toate fețele… nu s-a mai dorit ca oamenii să stea astfel, să nu facă nimic, să se dea în balansoar și să vorbească; nu era o viață socială potrivită. Oamenii vorbeau prea mult și aveau timp să gândească.”

Distanțarea socială este practicată astăzi ca o metodă de a ne păzi de Covid 19. Distanțarea socială ne păzește, de asemenea, de „teorii și gânduri contradictorii”. Scaunele au fost îndepărtate din locurile de interacțiune socială. Holurile sunt goale. Nimeni nu mai stă lângă răcitorul de apă. Oamenii au puține locuri în care să mai stea de vorbă unul cu altul. Paralela cu verandele este înfricoșătoare.

Poate că vedeți astăzi o schimbare în normele sociale, prin care se subminează drepturile părinților și sfințenia familiei. Bradbury a întrevăzut un impuls pentru înrolarea copiilor dinainte de școală. „Atmosfera de acasă poate împiedica multe din ceea ce încerci să faci la școală. Din acest motiv am micșorat vârsta de grădiniță, an după an, până când astăzi îi luăm aproape din maternitate”, explică Beatty (…)

Putem trage învățăminte și din personajul profesorului Faber, care recunoștea consecințele autocenzurii pe care și-o impusese: „Am văzut direcția în care merg lucrurile, cu mult timp în urmă. Nu am spus nimic. Sunt unul dintre nevinovații care ar fi putut vorbi deschis atunci când nimeni nu vroia să plece urechea la vinovați, dar nu am vorbit și astfel am devenit eu însumi vinovat.”

A merge în contra curentului presupune curaj.

Potrivit lui Elisabeth Noelle-Neumann și a sa teorie a spiralei tăcerii, „dorința noastre de a exprima o opinie este rezultatul direct al felului în care o percepem ca populară sau nepopulară.” Când credem că opinia noastră este populară, ne vom afirma tare statutul de a fi parte din turmă.

Dacă credeți că publicul are prin social media puterea de a exprima perspective nepopulare vă veți înșela. Exact ca îN Fahreneit 451, oamenii se cenzurează pe ei înșiși înainte chiar ca Facebook și Twitter să vină cu propria cenzură (…)

Astăzi, câți oameni nu spun nimic despre politicile Covid-19 în prezența vecinilor și colegilor lor de teamă de a nu fi acuzați că nu prețuiesc viața? Romanul Fahrenheit 451 este mai mult decât o poveste care ne avertizează. Pentru a inversa spirala tăcerii trebuie să facem loc unor dezbateri oneste prin luarea în considerare a punctelor de vedere alternative.