Patriotism și naționalism

de Joseph Sobran

Este vremea patriotismului, dar și a ceva ce trece rapid drept patriotism, și anume naționalismul. Diferența este fundamentală.

G.K. Chesterton a observat odată că Rudyard Kipling, marele poet al imperialismului britanic, „ducea lipsă de patriotism”. „Admiră Anglia, dar nu o iubește. Noi admirăm lucrurile pentru un temei, dar le iubim fără temei. El admiră Anglia pentru că e puternică, nu pentru că e Anglia”, explica Chesterton.

În același fel, mulți americani admiră America pentru că este puternică, nu pentru că este America. Pentru ei, America trebuie să fie „cea mai mare țară din lume” pentru a fi demnă de admirația lor. Dacă s-ar întâmpla să fie a doua cea mai mare, a 19-a sau, Doamne ferește!, o „putere de rangul trei”, nu ar mai avea nicio valoare.

Acesta este naționalism, nu patriotism. Patriotismul se aseamană cu dragostea de familie. Îți iubești familia pentru că este familia ta, nu pentru că este „cea mai grozavă familie de pe pământ” (orice ar însemna asta) sau pentru că este „mai bună” decât alte familii. Nu te simți amenințat când alți oameni își iubesc familiile. Dimpotrivă, le respecți sentimentele și ești împăcat când știi că și ei fac la fel. Nu simți că familia ta ar avea ceva de câștigat din lupta cu alte familii.

În timp ce patriotismul este o formă de afecțiune, naționalismul, s-a spus adesea, se bazează pe resentiment și rivalitate. De multe ori, este definit prin dușmanii și trădătorii săi, reali sau imaginari. Prin natura sa este militant, iar stilul tipic este agresiv. Prin comparație, patriotismul este pacificator, până când este forțat să se lupte.

Patriotul diferă și în această privință de naționalist: se poate amuza pe seama țării sale, la fel cum membrii unei familii pot râde de slăbiciunile lor. Afecțiunea ia de bune imperfecțiunile celor iubiți. Patriotul irlandez crede că Irlanda este amuzantă, pe când naționalistul irlandez nu vede nimic de râs.

Naționalistul trebuie să demonstreze că țara sa are mereu dreptate. Reduce țara sa la o idee, o abstracțiune perfectă, mai degrabă decât o casă. Poate găsi chiar ireverențios umorul patriotului.

Patriotismul este relaxat. Naționalismul este rigid. Patriotul își poate apăra țara loial chiar și când știe că a greșit. Naționalistul trebuie să insiste că își apără țara nu pentru că îi aparține, ci pentru că are dreptate. Ca și cum ar fi apărat-o chiar dacă nu s-ar fi născut acolo! Naționalistul vorbește ca și cum „s-ar fi întâmplat”, prin hazard pur, să se nască în cea mai grozavă țară din lume, spre deosebire de, să spunem, sărmanul belgian sau brazilian.

Deoarece patriotul și naționalistul folosesc de multe ori aceleași cuvinte, s-ar putea să nu-și dea seama că le folosesc în sensuri diferite. Patriotul american presupune că naționalistul american își iubește țara cu aceleași sentimente ca ale sale, fără să-și dea seama că ceea ce naționalistul iubește este o abstracție: „măreția națională” sau ceva de genul acesta. Naționalistul american, pe de altă parte, poate fi suspicios pe patriot pe care îl acuză că nu are suficient entuziasm sau chiar este „anti-american.”

Când vine vorba de război, patriotul își dă seama că restul lumii nu poate fi transformat într-o America, pentru că America este ceva speficic și particular. Istoria și tradiția nu pot fi mutate la fel cum nu poți muta munții și preeriile. El caută numai să fie mulțumit acasă și este grabnic să găsească un compromis cu dușmanul. El vrea ca țara sa să fie suficient de puternică pentru a se putea apăra singură.

Dar naționalistul, care identifică America prin abstracții ca libertate și democrație, poate crede că tocmai acesta este destinul Americii, de a răspândi abstracțiile în lume, de a le impune cu forța, dacă e nevoie. Pentru el, aceste abstracții sunt idealuri universale și nu pot fi „sigure” dacă nu există peste tot, necontesate. Lumea trebuie să fie „sigură pentru democrație” printr-un „război care să sfârșească toate războaiele”. Încă auzim variațiuni ale acestor teme wilsoniene. Orice țară care refuză americanizarea este „anti-americană” sau „ostilă”. Pentru naționalist, războiul este o oportunitate binevenită de a schimba lumea. Aceasta este o rețetă pentru un război nesfârșit.
În vremurile în care isteria războiului domină, patriotul ultragiat, care simte că țara sa este atacată, poate ceda seducțiilor naționalismului. Acesta este pericolul pe care trebuie să-l înfruntăm acum.