De ce latina nu trebuie să fie opțională

Dacă întrebi un profesor sau un părinte care își crește copiii acasă ce este educația clasică, vei obține de fiecare dată un răspuns diferit.  Pentru cineva este studiul cronologic al istoriei, pentru altcineva este o contestare a curriculumului academic. Pentru mulți, mai ales în ultimii zeci de ani, educația clasică reprezintă o aplicație a modelului de dezvoltare prezentat de Dorothy Sayers:  stadiul gramaticii, logicii și retoricii.

Ce este sine qua non în educația clasică? Tradusă literal, expresia sine qua non  înseamnă „fără de care nu se poate”. Care este acel lucru „fără de care” educația „nu” ar fi clasică deloc? Această întrebare a fost pusă într-un număr recent al Jurnalului Societății pentru Învățământ Clasic (SCL), o publicație importantă pentru educatorii clasici. „Care”, se întreabă revista, „sunt acele lucruri „sine qua non” pentru educația clasică?” Au fost înaintate multe răspunsuri.

Într-un articol, E. Christian Kopff a explicat elocvent câtă confuzie persistă în jurul aceste întrebări. El povestește cum, la o întrunire a educatorilor clasici, un pastor a întrebat: „La școala mea folosim „Saxon Math” și „Writing Road to Reading”. Ce mai avem nevoie pentru a fi clasici?” Probabil că astfel de întrebări au determinat-o pe Tracy Lee Simmons să spună că „folosim eticheta de „clasic” pentru orice ni se pare a fi excelent sau universal”. Dar este asta totul?

Unul din primele lucruri pe care trebuie să le faci când cauți semnificația unui termen este să te uiți la utilizarea sa istorică. Care a fost sensul original al conceptului de „educație clasică”?

Până recent, educația clasică a însemnat un singur lucru: „Vechea definiție a educației clasice era un curriculum bazat, deși nu limitat strict, la greacă, latină și la studiul civilizației în care au apărut”, a afirmat Simmons.

Dacă recitiți dezbaterile care au avut loc la începutul secolului trecut, când educația clasică a fost criticată de progresiviști, punctul central al dezbaterii era învățarea limbii latină și greacă, și dacă aceste două limbi mai au de jucat un rol în lumea modernă.

Argumentul central al progresiviștilor era că timpul acestor discipline a apus. Folosirea aceste limbi pentru a citi clasici era pur și simplu nenecesară, argumentau ei, dată fiind disponibilitatea pe scară largă a traducerilor în engleză. Pentru educatorii clasici, aceste argumente aveau în vedere doar unul din multele avantaje date de învățarea limbilor clasice. Din acest motiv, la întâlnirea educatorilor clasici de la Princeton din 1917, pentru a-și uni forțele în fața asaltului agresiv al progresiviștilor, s-a decis să se ia poziție punând accentul pe avantajele latinei. Două cărți care arată exemplar beneficiile imense ale studiului limbilor clasice sunt „A Defense of Classical Education” (1917) de R.W. Livingstone, și „The Teaching of Latin and Greek in Secondary Schools” (1900), de Charles Bennet.

În fapt, tocmai aceste avantaje ale latinei se aflau în centrul demonstrației lui Dorothy Sayers din „The Lost Tools of Learning”, eseul care a reinițiat educația clasică la sfârșitul anilor ‘80.  Acel eseu și cartea „Recovering the Lost Tools of Learning”, de Douglas Wilson, au dat împreună naștere mișcării moderne pentru educația clasică. Cei care consideră etapele învățării din eseul lui Sayers drept acel lucru care face educația clasică, ar face bine să țină seamă de sfatul ei despre cum să conducă primul stagiu:

„Să începem, deci, cu Gramatica. În practică, aceasta înseamnă gramatica unei anumite limbi; și trebuie să fie o limbă flexibilă. Structura gramaticală a unei limbi inflexibile este multe prea analitică pentru a putea fi cucerită de cineva fără experiență în Dialectică.  Mai mult, limbile flexibile le interpretează pe cele neflexibile, pe când cele inflexibile nu sunt de mare ajutor în interpretarea celor flexibile. O s-o spun dintr-o dată, destul de categoric, că cea mai bună bază pentru educație este gramatica latină. O spun nu pentru că latina este tradițională și medievală, ci pur și simplu pentru că până și o cunoaștere rudimentară a latinei simplifică la jumătate munca și efortul de a învăța orice alt subiect. Este cheia de înțelegere a vocabularului și structurii tuturor limbilor teutonice, și de asemenea pentru vocabularul tehnic al tuturor științelor, al întregii literaturii al civilizației mediteraneene, împreună cu toate documentele istorice.”

Cu alte cuvinte, pentru a dobândi o abilitate competentă a gramaticii, este nevoie să studiezi o altă limbă decât cea engleză, din moment ce engleza este inflexibilă, și de aceea prea analitică și abstractă. În al doilea rând, deoarece este o limbă flexibilă, latina este cea mai bună limbă de folosit, deoarece face studiul gramaticii concret și datorită legăturilor istorice ale latinei cu limbajul și cultura noastră.

Avantajele latinei în termeni de vocabular și gramatică au fost solid stabilite și lăudate de Sayers și alții. Dar capacitatea latinei de a-i învăța pe elevi cum să gândească este cea mai subestimată dintre beneficiile ei. O învățare a latinei bazată pe gramatică nu este doar un studiu al gramaticii, ci un exercițiu în ceea ce educatorilor moderni le place să numească „abilități de gândire critică”.

„Drumul greu și anevoie al educației clasice conducea în mod ideal nu doar la cunoaștere, ci la cultivarea minții și a spiritului”, spunea Simmons. Scriindu-le unor prieteni despre educația fiicei sale, eseistul victorian John Ruskin observa despre gramatica flexibilă a gramaticii limbii greacă, ceva care este valabil și pentru latină: „să învețe precis un verb grec va reprezenta un mare avantaj pentru obiceiurile ei de gândire pentru tot restul vieții”.

De asemenea, Kopff, sesizează avantajele intelectuale fundamentale ale educației bazată pe limbile clasice: „Un curriculum nu își propune să producă experți în fiecare subiect studiat, ci să încurajeze studenții să gândească critic și să răspundă creativ în multe domenii, inclusiv cele care nu au fost studiate formal.”

Compararea și antiteza sunt două instrumente de bază în gândirea, iar gramatica latină debordează de ele. „Nu mai trebuie să subliniem că studiul unei astfel de limbi este ca o bună disciplină mentală, un exercițiu în expresii precise, în disecarea corectă a gândirii”, spune Livingston. Nu există un program mai bun de gândire critică decât învățarea latinei.

Pe scurt, limbile clasice au o importanță în învățare dincolo de utilizarea lor în lectura marilor cărți. Expertul în limbi clasice Eva Brann își amintea de una din istoriile favorite ale tatălui său (educat într-un liceu clasic germanic) despre profesorul de greacă. Dascălul era trist că unul din studenții săi era transferat la o școală de economie: „Ce păcat că nu a putut sta pentru verbele neregulate! Încă o lună și ar fi avut ceva care să-l ajute toată viața”, spunea profesorul.

Comentând pe marginea interesului crescut față de educația clasică în rândul educatorilor privați și al celor care își cresc copiii acasă, Simmons s-a arătat de acord cu ei, dar cu o clauză: „Voi spune tuturor acestor oameni buni că o educație clasică fără a lua în calcul greaca și latina pare o întreprindere dezordonată și inutilă.”

Limbile clasice sunt mult întrețesute cu educația clasică astfel încât să permită separarea lor fără costuri. Nu este prea mult să spunem că o educație clasică necesită învățarea unei limbi clasice, iar istoric, această limbă a fost latina. Acesta a fost dealul pe care vechii educatori clasici au decis să lupte și să moară, și a fost coloana vertebrală în apologia lui Dorothy Sayers pentru trivium.

Pentru un educator clasic, latina nu este o opțiune – este esențială. Este „sine qua non”, cea „fără de care” o educația clasică „nu” este clasică.

1. Christian Kopff este autorul cărții „The Devil Knows Latin” și profesor la Universitatea din Colorado.
2. Tracy Lee Simmons este autoarea cărții „Climbing Parnassus: A New Apologia for Greek and Latin”

Traducere din engleză de la https://www.memoriapress.com/articles/why-latin-not-option/