Ce cărți ar trebui să citească băieții

de Martin Cothran

Dacă asculți ce răspund autoritățile culturale de azi la întrebarea de ce nu mai citesc băieții cărți, vei descoperi rapid problema: experții corecți politici înșiși și Complexul Industrial al Literaturii pentru Copii, aliații lor.

Băieții, susțin ei, au nevoie de cărți care să-i pună în contact cu sentimentele lor. Robert Lipsyte scrie în „The New York Times Sunday Book Review”: „Băieții  trebuie să fie abordați individual cu cărți despre fricile , alegerile, posibilitățile și relațiile lor, genul de lecturi care le vor străpunge empatia lor somnolentă, îi vor implica alături de personaje de ficțiune și îi vor conduce într-un angajament mai profund cu propriile vieți. Asta trebuie pentru a-i transforma pe băieți în cititori.”

Vă rog să mă scuzați că îmi șterg lacrimile delicat cu batista, mișcat de acest gâd frumos.

Bineînțeles că este o absurditate cât toate zilele. Dacă i-ați spune soției mele că cei trei băieți ai noștri (acum adulți) ar fi avut nevoie de „un angajament mai profund cu viețile lor”, v-ar spune că ceea ar fi trebuit să facă mai des era să-și curețe camerele și să ducă gunoiul.

Într-un număr recent din „The Wall Street Journal”, Erin Geiger Smith suferă și ea de aceeași iluzie că băieții au nevoie de mai multă preocupare asupra sinelui, mai multe cărți care îi pun în legătură cu lucruri cu care deja sunt într-o legătură mult prea puternică: cărți despre ce se întâmplă cu corpurile lor, cărți despre faptul de a fi intimidat (și ce simt despre asta), cărți care îi îngroapă exact acolo unde sunt: în viața modernă dominată de sentimentele meschine și mărunte. Smith îl citează pe Brein Lopez, director la Children’s Book World din Los Angeles, care recomandă ca băieților să le fie date cărți care „permit personalității lor să simtă în diferite moduri”. Deja îi poți vedea pe Tom și Huck cum fug de aceste mătuși Polly moderne.

Băieții nu sunt interesați să intre în legătură cu ei înșiși, și este în mod special respingător când li se spune că este bine pentru ei. Din momentul în care simt damful corectitudinii politice, o taie spre păduri, unde sunt liberi să transforme bețele în săbii, să se lupte cu monștrii, să vâneze broaște, să se dea în leagăne din copaci, orice numai să nu li se țină predici de către oameni ale căror discursuri constau în nonsensuri pretențioase.

Este instructiv să vezi ce cărți citeau băieții în vremurile în care băieții citeau cărți. Vechile reviste de copii ușurele și cărțile de aventură pe care își dădeau băieții banii de buzunar – ceea ce Digby Anderson a numit literatură de „sânge și moralitate” – conțineau acțiune și chiar un pic de violență, dar presupuneau, de asemenea, o lume fundamental morală în care personaje cu un scop bine definit luptau pentru un lucru pentru care merita să lupți. Dacă analizezi această literatură, vei descoperi că era dominată de exact calitățile opuse celor pe care așa numiții experți le preamăresc astăzi..

Vechii autori s-au dispensat de predici și de problemele psihologice ale vieții de zi cu zi în favoarea unor povești despre oameni de acțiune în timpuri istorice și locuri exotice, în care binele învingea răul, iar eroul trebuia să înfrunte pericolul pentru asta. Edgar Rice Burroughs (Tarzan), Johnston McCulley (Zorro), Anthony Hope (Prizonierul din Zenda), H. Rider Haggard (Minele Regelui Solomon), P. C. Wren (Beau Geste), Howard Pyle (Robin Hood), C. S. Forester (Căpitanul Horatio Hornblower), John Buchan (Cele 39 de trepte), Baroness Orczy (Cavalerul Dreptății)— aceștia erau autorii ale căror cărți băieții, nu doar că nu le ocoleau, dar le căutau.

Aceste cărți se citeau odată la lumina lanternelor sub pături până târziu în noapte. A face același lucru astăzi cu literatura terapeutică recomandată pentru copii ar însemna să ne batem joc de baterii.