Monarhie și libertate

După cum am putut observa, libertatea este singurul postulat al liberalismului, în toate cele patru faze naturale ale sale. Dacă democrația este liberală, viețile, dorințele și interesele minorității vor fi la fel de bine respectate ca și cele ale majorității. Este evident, de asemenea, că nu numai o democrație, dar chiar și o monarhie (absolută sau de altă natură) sau chiar un regim aristocratic (elitist) poate fi liberal. De fapt, legătura dintre democrație și liberalism nu este mai strânsă decât cea, să spunem, dintre monarhie și liberalism, sau un regim mixt și liberalism. (Supușii monarhiei antice grecești care era în realitate, nu doar simbolic, un regim mixt, nu erau mai puțin liberi decât cei din Costa Rica, de exemplu)

Din perspectiva terminologiei folosite până acum, împrumutată de la filosofii politici de prim rang, pare că regi precum Louis al XIV-lea, Friederick al II-lea sau George al II-lea, pentru a da doar câteva exemple, sunt liberali autentici, potrivit standardelor moderne. Niciunul dintre cei menționați mai sus nu ar fi putut da vreun decret prin care să-i oblige pe toți bărbații să se înroleze în armata sa, nu ar fi putut da o dispoziție prin care să reglementeze meniurile cetățenilor săi, sau una prin care să le ceară capilor de familie o mărturisire completă a tuturor activităților economice întreprinse, sub forma unei declarații de venit pentru impozit. A trebuit să vină epoca democratică pentru a avea conscripție, prohibiție și taxare modernă, toate transformate în legi de reprezentanții poporului, care au o putere mai mare decât ar fi visat vreodată orice monarh absolut. (Trebuie să mai amintim că în Europa Centrală și de Vest, monarhul „absolut” nu era niciodată absolut, datorită „instituțiilor intermediare”: „parlaments” locale în Franța, regionalele Landtage și Stande în Germania au reușit de fiecare dată să se reunească.) Parlamentele moderne pot fi mult mai  categorice în politicile lor deoarece lucrează cu formula democrată magică. „Noi suntem poporul și poporul suntem noi.”

Într-un fel, monarhii s-au aflat întotdeauna într-o situație dificilă. Au încercat cu disperare să lase țara moștenire urmașilor lor. Dacă eșuau lamentabil, li se tăia, uneori, capul. Nu se puteau retrage într-un birou liniștit de avocatură ca deputații sau președinții care nu au mai fost realeși. Există certe tendințe totalitariste și monolitice, inerente în democrație, care nici măcar nu sunt prezente în monarhia „absolutistă”, și cu atât mai puțin în regimurile mixte, care pot fi numite, fără a exagera, cea mai bună tradiție politică occidentală.

Din cele spuse mai sus, putem vedea că democrația și totalitarismul nu sunt reciproc exclusive. Profesorul J.L. Talmon și-a numit pe bună dreptate una din cărțile sale (despre Revoluția Franceză) „Originile Democrației Totalitariste”, și nu este un accident că toate ismele care au amenințat libertatea din sec XVIII și până în zilele noastre și-au luat denumirea de „democratice”. S-a spus întotdeauna că majoritatea, ba, majoritatea copleșitoare a poporului susține acest „val al viitorului”. Uneori, această pretenție are o bază statistică solidă. Pe de altă parte, liberalismul natural  a devenit rar o mișcare de masă. Conservatorismul niciodată. Mariajul dintre democrație și liberalism (adăugăm din nou: în sens etimologic) a apărut târziu în istorie și a purtat în sine germenii divorțului. De Tocqueville a observat foarte clar că deși democrația poate eșua în anarhie, marele pericol este evoluția sa treptată într-un totalitarism opresiv, un tip de tiranie pe care lumea nu l-a mai trăit și pentru care este condiționată prin metode administrative și invenții tehnologice.

Fragment din cartea „Leftism. From de Sade and Marx to Hitler and Marcuse”, de Erik von Kuehnelt-Leddihn.