de Joseph Sobran
Unii îl au, iar alții nu. În urmă cu 250 de ani, Wolfgang Amadeus Mozart era clar că îl avea. Deja la vârsta de opt ani scria simfonii pe care le poți încă auzi la radio. Și nu e vreun semn că muzica lui Mozart va dispărea prea curând.
Câțiva ani mai târziu avea să scrie opere care au culminat, în opinia mea, cu „Flautul fermecat”, lucrare apărută spre sfârșitul scurtei sale vieți. Nu îmi pot închipui vreo tragedie mai mare in istoria muzicii decât dispariția lui Mozart la 35 de ani. Nimeni nu-și poate imagina ce ar fi putut produce mintea sa nestăvilită dacă ar mai fi trăit cinci ani. Dacă ar fi ajuns la șaptezeci de ani, nu am mai fi avut nevoie de Beethoven, un compozitor pe care, de asemenea, îl ador.
De fapt, dacă cei doi s-ar fi intersectat, fiecare ar fi putut să-l inspire pe celălalt să atingă noi culmi într-un soi de rivalitate divină. Îmi pot imagina reacția lui Mozart față de Simfonia Eroica: „Nu e rău, puștiule! Nu e rău deloc! Dar fi atent aici!” Și apoi s-ar fi apucat să scrie o simfonie și mai bună sub influența rivalului său mai tânăr, care, fără să se lase întrecut, ar fi revenit cu un nou miracol, și așa mai departe până când viețile noastre s-ar fi umplut de sunete atât de minunate încât lumea fermecată nu ar mai fi mers vreodată la război.
Puteți argumenta că muzica lui Mozart singură ar trebui să aibă acest efect, și nu vă pot contrazice. Lunga viață a lui Franz Joseph Haydn a cuprins-o pe a sa, și aceste două genii s-au inspirat, în realitate, unul pe celălalt. Cea mai înduioșătoare anecdotă pe care o știu este despre compozitorul Cherubini care, atunci când a aflat că a murit Haydn, a scris o simfonie în memoria sa. Vestea era falsă, dar bătrânul Haydn a fost atât de mișcat încât a plecat la Cherubini pentru a-i mulțumi personal. Cei doi compozitori s-au îmbrățișat. Când și când viața ne joacă feste minunate.
Spre regretul meu etern, educația mea muzicală formală s-a terminat când l-am adus la disperare pe profesorul meu de pian, la vârsta la care Mozart probabil improviza delicioase mici fugi. Prima operă scrisă de mine a rămas neterminată. Retrospectiv pare genul convențional, cu o mulțime de italieni care se înjunghie unii pe alții, și cam la atât m-a dus capul când am rămas fără idei. Cu toate acestea, încă sunt convins de potențialul meu nefolosit, și nu ar fi trebuit să mă las păgubaș când am descoperit că scenariul meu a fost anticipat de Verdi.
Verdi este un alt compozitor greu de egalat. Deși, din păcate, a contribuit la impresia că italienii se înjunghie mereu unii pe alții, a compus melodii simple, drăguțe și de neuitate precum culorile primare. A împărtășit acest dar cu Mozart și cu alții. Chiar și aceia care reușesc o dată s-ar putea să nu o mai poată repeta vreodată. Mozart reușea fără niciun efort, ca în mult prea scurtul marș nupțial din „Nunta lui Figaro”, care, la fel ca viața compozitorului, nu ar fi trebuit să se termine vreodată.
Moștenirea lui Wagner este mai complexă și ambiguă. A fost indubitabil un geniu muzical, dar a contribuit din plin la stereotipul conform căruia germanii sunt un popor care pur și simplu nu știu când să-și țină gura. (Filosoful Hegel poartă și el o parte din vină.)
Nici despre Verdi, nici despre Wagner nu se poate spune că au contribuit cu ceva la cauza păcii mondiale. Dar dacă o vom atinge vreodată, cu siguranță Mozart va fi parțial responsabil. Beethoven și el, de asemenea, cu Simfonia Corală, dar nimeni nu scris pentru voci cum a făcut-o Mozart. Nu am știut cât de frumoasă poate fi o voce de tenor sau orice alt sunet uman, până când nu l-am auzit pe Fritz Wunderlich cântând Mozart. E nevoie de o soprană de clasă să cânte aria Reginei Nopții, dar un număr surprinzător de soprane au reușit, iar muzica religioasă a lui Mozart clatină convingerile oricărui ateist. Dacă nu există Dumnezeu, cum pot exista armonii ca acestea? („Supraviețuirea celui mai adaptat” nu pare să le explice).
Niciunul dintre contemporanii lui Mozart nu a auzit mai mult de o parte din opera sa. Mulțumită înregistrărilor moderne, noi o putem asculta în întregime fără să plecăm de acasă. La mai bine de două secole de la moartea sa prematură, Mozart încă scoate ce este mai bun din oameni.
Articol apărut în limba engleză în anul 2006.