Gloriosul război

Majoritatea observatorilor anticipează un dezastru pentru republicani la alegerile din toamnă. Unii cred că democrații pot chiar obține ambele camere ale Congresului. Sper să fie așa. Și Doamne cum mai sper! Fie ca republicanii să piară pentru totdeauna. Fie ca vulturii să le mănânce vintrele. Fie ca numele lor să dispară. Pe scurt, fie ca ei să rămână desculți și goi. Da, sunt dezamăgit de GOP. Era suficient de rău când credeam că sunt lipsiți de principii. Acum, totuși, este mai rău, pentru că la urma urmei au un principiu: războiul.

Două administrații Bush au demonstrat acest lucru. Război împotriva Panama, război împotriva Irakului, război împotriva „terorii”, război împotriva Afganistanului, din nou război împotriva Irakului, și se pregătește un război împotriva Iranului. Și bineînțeles că recentul război al Israelului împotriva Libanului a fost purtat cu complicitatea lui George W. Bush. Am uitat ceva? Ah da, războiul tatălui său împotriva „drogurilor”. Dar să nu-l luăm în seamă pe acesta.

Pe lângă violența războiului, urăsc dezastrul filosofic. Această administrație Bush a reușit să corupă înțelesul conservatorismului. În următoarea generație, pentru majoritatea americanilor, acest cuvânt va însemna mai presus de toate militarism.

Nu că ar fi ceva nou. Conservatorii lui Goldwater au susținut războiul din Vietnam, la origini un proiect liberal, și chiar s-au plâns că nu este susținut cu mai multă forță. Au început să-i ironizeze pe „pacifiști”, apoi au echivalat pacea cu liberalismul (și războiul cu patriotismul) și au privilegiat imediat bugete militare uriașe. Războiul lui Lyndon Johnson a devenit rapid „războiul lui Nixon”, iar anti-războinicul George McGovern a redefinit Partidul Democrat.

Când a apărut Reagan vechile linii ale frontului erau remodelate. O schimbare considerabilă față de vremurile în care democrații doreau război împotriva fascismului iar republicanii erau acuzați de „izolaționism” deoarece preferau pacea. Și-l mai amintește cineva pe Robert Taft?

Prin identificarea cauzei conservatoare cu războiul, republicanii le-au oferit liberalilor cel mai bun cadou pe care îl puteau oferi. Popularitatea războiului a fost intensă dar scurtă. Americanii susțin războaiele scurte și victorioase dar după câteva luni entuziasmul se estompează.

Chiar și pe la 1976 morocănosul Bob Dole, un veteran acrit al celui de-Al Doilea Război Mondial, încă mai putea să bombăne despre „războaiele democrate” dar expresia suna bizar pentru mulți. Amnezicul popor american credea că este o contradicție în termeni. Când au dorit vreodată democrații război?

Astăzi conservatorii aroganți nu mai au niciun fel de rezerve asupra subiectului. Suspectează și acuză manifest „media liberală” de simpatie pentru dușman atât de ușor încât te întrebi de ce nu o numesc pur și simplu „media islamică”. Pentru acești oameni de dreapta, războiul din Irak, nu constituția, nu cheltuielile guvernului sau avortul, reprezintă diferendul principal între liberali și conservatori.
Le găsesc scuze chiar și republicanilor liberali ca Rudy Giuliani și Arnold Schwarzenegger (ca și democratului liberal Joe Lieberman) pentru că susțin avortul și drepturile homosexuale, cât timp sprijină războiul. Cu alte cuvinte, îl consideră pe un liberal drept conservator,  cu singura condiție să fie în favoarea războiului.
Dat fiind că este cea mai devastatoare dintre activitățile umane, războiul pare să fie la polul opus de ideea de a conserva ceva. Reprezintă un accident grotesc al istoriei că a reușit să obțină chiar și o asociere verbală cu filosofia conservatoare.

Dar care este exact această filosofie? Este la urma urmei o filosofie sau doar o înclinație naturală de a respinge schimbările radicale? Aceste întrebări i-au preocupat timp de secole pe oameni, iar eu nu pot decât să sugerez un răspuns.

Pe scurt, conservatorismul este un simț mai mult sau mai puțin articulat al normalității, pe când liberalismul a fost descris (de G.K. Chesterton) drept „obiceiul modern și morbid de a sacrifica întotdeauna normalul anormalului.”

Conservatorismul poate să tolereze multe lucruri anormale care nu pot fi epurate din societatea umană, dar nu le numește „drepturi” și nici nu le amestecă cu lucrurile normale. Și, la urma urmei, puține lucruri sunt mai anormale decât războiul.

Așadar, pretinșii conservatori de astăzi (și în special cei numiți greșit „neoconservatori”) reprezintă o aberație. Se bucură de distrugeri. Debordează de entuziasm pentru acțiunile violente și radicale. Le lipsește atitudinea ironică și sceptică a conservatorilor reali, simțul prudențial că acțiunile în pripă au „consecințe neintenționate”.
Președinția lui George W. Bush a fost o lungă lecție despre consecințe neintenționate.

Iar până când republicanii nu vor învăța că pacea este normalul, își vor merita înfrângerea și rușinea.

Traducere din engleză de la http://www.sobran.com/columns/2006/060831.shtml