Ești marxist?

Spre surprinderea, disperarea și tristețea mea, un cercetător de vârf al operei lui Shakespeare a făcut recent trimitere la „neo-marxiștii” din facultățile de engleză ale universităților. Nu i-a criticat. Dimpotrivă. I-a numit „bărbați și femei de o maximă independență a gândirii.”

Amuzant cum te absolvi de crimele marxismului adăugând prefixul neo. În general, un neo-nazist nu este privit  ca o formă de viață superioară în comparație cu un vechi nazist obișnuit. Dar un neo-marxist se presupune că nu are legătură cu cei care au servit lumii gulagul, lagărele de reeducare și imensele cimitire din Siberia, China și Cambodgia.

Mai mult, Marx cel originar are onoarea de a-i fi publicată o nouă ediție dichisită din Manifestul Partidului Comunist, o lucrare veche de 150 de ani.

Așadar, Marx este bun. Și neo-marxiștii sunt buni. Doar oamenii care au condus țări în numele lui Marx au fost răi. Ați priceput? Ei „l-au trădat” pe Marx – Lenin, Stalin, Mao, Castro, Pol Pot și restul brutelor.

Era cumva ceva în ideile lui Marx care le făcea susceptibile de a fi „trădate”? Aceasta este întrebarea pe care nu trebuie să o puneți, pentru că răspunsul este evident. Când o idee este „trădată” de fiecare dată când este pusă în practică, vina nu aparține doar celor care o aplică.

Nu a existat nicăieri un regim comunist uman. Marxismul este inerent totalitar. Nu admite niciun fel de limite morale ale statului. Este cea mai convenabilă ideologie pentru tiranii aspiranți. Are și o atracție pentru intelectuali, care s-au dovedit la fel de abili în a raționaliza abuzurile puterii și a se scuza pe ei.

Dacă dictatorii chiar „l-au trădat” pe Marx, te-ai aștepta ca marxiștii adevărați să fie foarte atenția la despoții pseudo-marxiști. Dar ei nu sunt niciodată astfel. De fiecare dată sunt gata să aibă încredere în orice conducător nou-apărut care acționează în numele sfânt al marxismului.

Cea mai de succes ideologie a secolului XX a negat orice element divin în om sau în univers, legitimând puterea absolută a statului. A însemnat sfârșitul vieții private. Oamenii erau condamnați pentru gândurile lor – chiar și pentru gânduri pe care nu le aveau încă dar pe care conducătorii marxiști puteau anticipa că le vor avea din cauza apartenenței de clasă. (Socialismul „științific” nu avea nevoie să aștepte până când vor comite cu adevărat infracțiuni, nici măcar infracțiuni de gândire.)

Au mai rămas puțini marxiști dedicați, și nu foarte mulți „neo-marxiști”. Dar stilul marxist și-a pus amprenta pe cultura politică liberală din Apus, în special în domeniul „drepturilor civile”. Specificul „drepturilor civile” și al legislației asociate („infracțiuni motivate de ură”, de pildă) este că ele penalizează motivele, și nu acțiunile.

Ciudățenia acestor legi este următoarea. Ai drepturile tradiționale de proprietate și asociere, dar cu condiția să nu le folosești pentru motive interzise. Poți angaja sau refuza să angajezi pe cine vrei, de pildă, cât timp rasa sau sexul persoanei nu reprezintă principalul tău motiv.

Dar din moment ce aceia care „discriminează” ilegal cel mai probabil nu vor recunoaște asta, statul poate judeca motivele lor doar prin rezultate, ceea ce înseamnă modele statistice. Prin același raționament, singura cale de a preveni acuzațiile de „discriminare” este de a te asigura că vei angaja un număr confortabil de „femei și minorități”, chiar dacă va trebui să treci cu vederea pe unii bărbați albi pe care îi consideri mai potriviți, datorită calităților lor.

Cu alte cuvinte, singura cale de a evita acuzația de discriminare este de a discrimina.

Conservatorii se amăgesc când cred că pot exista „drepturi civile” fără „cote”. Aceste „drepturi civile” sunt în esență diferite de drepturile civile în sensul vechi prin aceea că în loc de a fi limitări ale statului, ele legitimează noi puteri invazive ale statului. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să se bazeze pe cote ca dovezi și să le recomande ca „soluții”.

Trebuie să-i mulțumim lui Marx pentru presupoziția general acceptată astăzi că orice lucru privește statul și că până și viața privată este ceva care poate exista doar grație statului, ceea ce reprezintă o asumpție mai degrabă suspectă.

O idee se impune cu adevărat atunci când oamenii nu mai sunt conștienți că există alternative la ea. La fel ca personajul lui Moliere care descoperă că a făcut proză timp de 40 de ani fără să știe, mulți dintre politicienii noștri au practicat marxismul toată viața lor fără să-și dea seama.

Traducere din engleză de la http://www.sobran.com/columns/2008/080304.shtml