Înainte și după statul asistențial

Înainte de creșterea masivă a statului asistențial, caritatea privată reprezenta singura opțiune pentru un individ sau o familie care trecea prin diverse încercări sau dificultăți insurmontabile. Cum știm asta? Nu există o istorie a americanilor morți pe străzi din cauză că nu au găsit mâncare sau asistență medicală de bază. Copiii aveau grijă de bătrâni sau de părinții infirmi, respectând porunca bibilică de a cinsti pe tatăl și pe mama ta. Membrii familiei și biserica locală îi ajutau la rândul lor pe cei care aveau o situație grea.

Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, organizațiile caritabile au început să joace un rol important. În 1887, liderii religioși au pus bazele Charity Organization Society, care a devenit prima organizație United Way. În 1904, Big Brothers Big Sisters of America a început să-i ajute pe tinerii cu probleme să-și dezvolte întregul potențial.

Generozitatea a făcut întotdeauna parte din ADN-ul american. Între  1831 și 1832, Alexis de Tocqueville, un oficial francez, a făcut o vizită de nouă luni în America în aparență pentru a studia sistemul nostru de penitenciare. În loc de asta, a scris „Despre democrație în America”, una din cele mai influente cărți scrise despre poporul american.

Tocqueville nu a folosit termenul „filantropie”, dar a scris pe larg despre cum americanii au o pasiune în a forma tot felul de asociații nonguvernamentale ca să se ajute unii pe alții. Aceste asociații includ organizațiile profesionale, sociale, civice și de altă natură care caută să servească interesul public și să îmbunătățească calitatea vieții umane.

Înainte de statul asistențial, caritatea întruchipa atât un sens de recunoștință din partea celui care primea cât și generozitate din partea donatorilor. Exista un sentiment de amabilitate în cazul recipienților. Nu aveau senzația că nu-și aparțin, că sunt îndreptățiți sau că au un drept la generozitatea donatorului. Probabil simțeau că dacă nu sunt politicoși și nu își exprimă mulțumirea, nu vor mai primi alte ajutoare. Cu alte cuvinte, ezitau să muște mâna care îi hrănea. Având în vedere tipul de ajutor oferit de biserici și alte organizați private, oamenii erau mult mai puțin susceptibili să aibă comportamente auto-distructive. Parte din mesajul organizațiilor caritabile era: „te ajutăm dacă te ajuți și tu.”

Și a apărut guvernul federal. Politețea și recunoștința față de binefăcători nu mai sunt necesare în statul asistențial. În fapt, cineva poate să fie disprețuitor și agresiv față de „donatori” (plătitorii de taxe), ca și față de birocrații care distribuie beneficiile. Beneficiile pe care le primesc nu mai sunt numite acte de caritate. Sunt numite drepturi, ca și cum ceea ce primesc este meritat.

Realmente nu există sărăcie materială în SUA: 80% din gospodăriile pe care Statistica le numește sărace au aer condiționat. Aproape trei pătrimi au mașină sau camionetă, iar o treime au două mașini sau mai multe. Două treimi au cablu tv sau antenă parabolică. Jumătate au cel puțin un calculator. 42% sunt proprietari ai caselor în care stau.

În SUA nu avem sărăcie materială, ci dependență și sărăcie a spiritului, cu oameni care fac alegeri iresponsabile, și care au un stil de viață bolnav, ajutați și încurajați de statul asistențial. O parte din stilul de viață patologic se reflectă și în structura familiei. Potrivit Enciclopediei de Științe Sociale din 1938, în acel an 11% din copiii negri și 3% din copiii albi erau născuți de mame necăsătorite. Astăzi, 75% din copiii negri, respectiv 30% din copiii albi se află în această situație.

Există prea puțin curaj în lumea politică pentru a ataca această problemă a statului asistențial. Cine ar face-o ar risca să fie etichetat drept rasist, sexist, lipsit de empatie, insensibil. Ceea ce înseamnă că dependența actuală va deveni foarte probabil permanentă.

https://www.lewrockwell.com/2018/05/walter-e-williams/before-and-after-welfare-handouts/