Vinul își merită locul în inima civilizației noastre

În antichitate vinul era venerat ca un dar al zeilor. Rolul său ulterior în centrul civilizației noastre justifică această atitudine. Pentru noi, vinul a fost o luminoasă poartă prin care trecem de la muncă la relaxare, de la afaceri la prietenie, de la mijloace la scopuri. Între timp vinul a devenit o parte importantă din tainele care definesc creștinismul, menționat chiar de Hristos ca modalitatea corectă de a-L sărbători, de a fi luat la împărtășanie în amintirea morții Sale jertfelnice. În toată arta și literatura noastră, vinul își arată lumina sa distinctivă, oferind momente de bucurie în comuniune, și aruncând o lumină de iertare pe căderile noastre zilnice.

Ca scriitor și filosof, datorez mult vinului.  Momentele lungi din fața unei pagini albe, încercând să prind acele gânduri ce hoinăresc prin fața mea, asemenea unor insecte viclene, incapabil de a le prinde, au fost aproape întotdeauna încununate de succes când, la ora 7.30, mi-am turnat un pahar de Burgundy alb. Oricât de rău mi-a mers în acea zi, cuvintele încep atunci să se lege în propoziții. Nimic nu face viitorul să pară mai roz decât atunci când îl privești printr-un pahar de Chambertin, spunea Napoleon. Aș adăuga că pentru mine cuvintele nu se așază niciodată mai cuminți așa cum se așază după ce am degustat un pahar de Montagny. (Bineînțeles, s-ar așeza chiar mai bine la fundul unui pahar de Montrachet, dar bugetul meu este mai mic decât al lui Napoleon.)

La un moment dat, când presa de stânga a făcut front comun pentru interzicerea lucrurilor care bucurau Vechea Anglie, „The New Statesman” a făcut în opinia mea un pas suicidar, și m-a invitat să scriu o rubrică despre vin. Noii noștri conducători erau hotărâți să distrugă lucrurile care nu le plăceau: vânătorea, împușcăturile, fumatul, curriculumul creștin, vechea idee de căsătorie și orice altceva care ar putea să fi fost impregnat cu vestigiile vechiului și înrădăcinatului nostru fel de a trăi.

Și cine ar pute spune dacă într-o bună zi nu va veni și rândul vinului?

Îmi aduc minte definiția puritanismului dată de H.L. Mencken: „Frica obsedantă că undeva, cineva ar putea fi fericit.” Ca urmare am folosit spațiul editorial pentru a scrie despre lucrurile vesele pe care cititorii nu le-ar găsi nicăieri în altă parte în revistă: familie, cai, creștinism, vânătoare și multe alte obiecte adorabile amenințate cu dispariția. I-am acordat un rol important calului meu Sam, pe care l-am promovat în funcția de degustător de vin, și în general am glumit cu cititorii mei, mulți dintre ei așteptând rubrica mea ca o deconectare facilă de la corectitudinea care bântuia celelalte pagini.

Drept consecință a acestei afaceri, îndrăgită atât de Sam cât și de mine, am ajuns să văd asemănarea profundă dintre filosofie, așa cum o practic eu, și obiceiurile mele bahice. Pentru mine, un pahar de vin exprimă locul, stilul de viață și cultura care l-a produs. Este o istorie a spiritului uman, în cea mai particulară manifestare a sa, ca o formă de atașament față de comunitate și pământ, o răzvrătire față de puritanii neadormiți care încearcă să ne controleze. Este o distilare a vremii, climei, geologiei și frumuseții. Captează soarele, după cum luminează un anumit deal, o anumite vie, o anumite față bătrână și încrețită. Dintre toate lucrurile pe care le mâncăm și le bem, vinul singur depune mărturie despre particularismul locului. Nu vine din pahar, dar te invită în pahar și înapoi în casa sa. Guști de unde vine și comunitatea, munca și credința celor care locuiesc acolo. În aceste timpuri de anarhie globalizată, doar vinul refuză să fie un produs global. Și deoarece are un loc de care aparține, vinul a dobândit o istorie și o cultură proprie.

Când și când, în operele literare importante, scriitorul aduce laude vinului. Când întâlnesc astfel de pasaje, simt un călduros spirit de fraternitate. Filosoful serios Platon, satiristul aspru Rabelais, romanticul Keats, niciunul nu a fost cândva mai uman decât atunci când a lăudat paharul din fața buzelor.  Dar pentru mine adevăratul erou din tagma scriitorilor pasionaților de vin este Avicenna sau Ibn Sina, marele filosof musulman care s-a bucurat în această viață de licoarea pe care Coranul o promite abia în viața care va urma. A dat un exemplu pe care cetățenii noștri musulmani ar trebui să-l urmeze, și nu mă pot abține să nu mă gândesc că nebunia și cruzimea din Orientul Mijlocului are legătură cu faptul că această băutură, cândva sacră, este interzisă pe scară largă acolo, în locul în care s-a născut. În viața mea cel puțin, vinul a fost un pacificator constant și de încredere. E clar pentru mine că trebuie să-i fim credincioși, să ne bucurăm de el și să râdem de nebunii care îl interzic. Și asta se aplică tuturor celorlalte bucurii pe care le-am amintit.

Traducere din engleză de la https://life.spectator.co.uk/2018/04/wine-deserves-its-place-at-the-heart-of-civilisation/