Și ce dacă Beethoven a fost surd?

15/06/2018 | de Carol Reynolds

Aud adesea că oamenii predau muzică clasică cu ajutorul „studiilor despre compozitori”. Aleg un compozitor, îi ascultă muzica și citesc despre viața sa. Dar sunt oare biografiile necesare sau cel puțin un instrument adecvat pentru a preda artele? Să vă dau un exemplu pentru a explica de ce sunt mai degrabă sceptic.

Aproape orice copil care cunoaște numele lui Beethoven știe un lucru anume: Beethoven a fost surd. Copiii sunt fascinați de această informație și dezvoltă rapid o imagine a unui om care ține la ureche un instrument ineficient în formă de trompetă, încercând disperat să audă muzica pe care o scrie.

 

Dar este greșit.

Mai întâi o avertizare: pentru un adult puține lucruri sunt mai fascinant de citit decât o biografie documentată în amănunțime și bine scrisă a unui artist. Putem înțelege dintr-o astfel de carte nu doar subiectul, ci o epocă întreagă.

 

Elevii de școală elementară și gimnaziu, totuși, nu citesc o astfel de biografie. Biografiile pentru vârsta lor sunt în mod necesar foarte selective și simplificate. Pe cale de consecință, „faptele” prezentate pot fi problematice, aiuritoare și chiar distorsionate.

 

Surzenia lui Beethoven a fost reală. Dar ca multe fapte la care copiii trag cu urechea, poate fi învățată în afara contextului. Ca urmare, pot fi deduse concluzii greșite. Cazuri similare sunt memorizarea faptelor despre automutilarea lui Van Gogh, sau faptul că Bach era tatăl a 20 de copii.

 

În cazul lui Beethoven, copiii ajung prea ușor concluzia că el a fost un mare compozitor pentru că a compus muzică în timp ce era surd. Pun pe seama depășirii acestui obstacol cea mai mare realizarea a sa și singura.

Iată care este adevărul despre surzenia lui Beethoven: pierderea auzului a început în tinerețea sa de adult și a evoluat până la surzenia totală în anii de senectute. A reprezentat o sursă de enervare, frustrare și teamă, cum se întâmplă cu orice handicap mental…dar nu pentru că nu mai putea auzi muzica pe care o compunea.

 

Beethoven a internalizat din copilărie tonurile instrumentelor de coarde, de suflat și percuție. Știa sunetele și posibilitățile instrumentelor cum ar fi orga și pianul. Și înțelegea cum să folosească tipurile de voci și texturile corale.

Dar mult mai important, Beethoven (ca practic orice compozitor) compunea muzica în minte. Dacă te oprești și ești tăcut, poți repeta și tu această experiență, din moment ce majoritatea oamenilor pot „auzi” o bucată muzicală familiară în mințile lor, fie că este un cântec, o piesă dansantă sau o temă dintr-un film favorit.

Da, compozitorii folosesc câteodată pianul sau alt instrument pentru a-și consolida opțiunile creative și a testa sunetele pe care doresc să le ia în considerare. Dar câmpul de sunet fizic provenit din aceste instrumente reprezintă rareori sursa de idei a compozitorului.

 

Mai mult, compozitorii de regulă schițează compozițiile pe hârtie (sau astăzi pe un portativ generat de computer). Se luptă intern cu probleme de formă și conținut în același fel în care o fac și scriitorii: încearcă, taie, încearcă din nou.

De aceea, cu mult după ce a surzit, Beethoven continua să compună. Putea sta la pian și să interpreteze piesele sale, auzind cel puțin o versiune a lor în capul său. Încă putea să compună pentru un cvartet de coarde ghidat de geniul său intern pentru compilarea ritmului, armoniei, melodiei și formei în moduri extraordinare. Unii cercetători argumentează că i-a reușit mai bine în anii târzii de „surzenie”, pentru că nu mai era distrat de realitățile fizice ale sunetelor sau și mai important, de limitările fizice ale instrumentelor din vremea sa.

Ceea ce nu putea să mai facă după ce a asurzit de tot era ceva ce asistenții de zbor numesc verificare multiplă. Nu putea verifica de mai multe ori pentru a se asigura dacă notele scrise merg bine într-o reprezentație concretă. Nu putea fi sigur dacă un mixaj între un oboi și un clarinet sună la fel de bine pe cât a încercat într-un pasaj anume. Nu putea spune dacă un copist a înregistrat greșit o notă pe care suflătorii o reproduceau fără griji.

Nu putea, de asemenea, să stea în spatele unei săli în timpul repetițiilor și să analizeze ciudățeniile acustice ale spațiului în care muzica sa avea să fie interpretată. Trebuia să se baze pe alți oameni pentru asta.

Deloc surprinzător, surzenia l-a făcut ursuz, la fel cum un astfel de handicap ar face pe oricine. L-a făcut prudent și antisocial tocmai în anii în care avea cea mai mare nevoie de prieteni și patroni. Nu putea lua parte la conversații sociale sau să se facă disponibil într-un salon al „Prințesei Cutare” după ce a auzit un zvon că aceasta era în căutarea unui compozitor pentru o uvertură festivă. Astfel de lucruri trebuiau comunicate în scris sau să nu mai fie comunicate deloc.

Vestea bună este că noi modernii am moștenit mii de pagini ale conversațiilor pe care oamenii le-au avut cu Beethoven, scrijelite pe bucăți de hârtie amestecate și în mici carnețele numite astăzi „Konversationshefte” (Caiete de Conversații). Este o moștenire unică.

Este nevoie ca un copil să știe toate astea? Ei bine, de fapt, cred că da, sau cel puțin o parte din toate astea. Altfel, aș descuraja prezentarea clișeului „Beethoven a fost surd” ca un punct de introducere în muzica sa. Ca mai toate faptele biografice în legătură cu orice artist creativ, oferă în cel mai bun caz o fereastră îngustă de înțelegere. Mult mai mult poate fi obținut dacă vom compara muzica lui Beethoven cu cea a lui Mozart sau Haydn, sau din discuția evenimentelor politice din vremea lui Beethoven (care se întinde destul de fidel pe perioada vieții lui Napoleon.)

Nimic din toate astea nu întrece însă puterea artei însăși de a comunica.

Am fost uimit de cât de multe ori am observat copii care identifică trecerea de la o notă majoră la una minoră, cu mult înainte de a avea vocabularul necesar pentru asta. Răspund instinctiv la schimbările de tempo și orchestrație. Și dezvoltă de timpuriu preferințe pentru ceea ce se numește textură în muzică: așezarea vocilor,  trecerea de la o melodie „subțire” sau singulară la un repertoriu coral sau orchestral întreg, cu linii asamblate împreună.

Nu doar că răspund la calitățile luminoase, bombastice ale muzicii, dar copiii îmbrățișează și partea mai melancolică.  Sunt atrași de ceea ce le place și cu toate astea sunt încântător de deschiși la întreaga gamă de expresii artistice.

Deci, da, Beethoven a surzit. Și da, a fost un geniu muzical, cum apar destul de rar în lume. Dar cele două fapte nu sunt conectate într-o relație cauzală! Dacă doar acest exemplu singur ne forțează să ne gândim mai atent la felul în care prezentăm biografia unui artist, pot să pariez că însuși Beethoven ar zâmbi.

Traducere din engleză de la memoriapress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *