Problema imigranților

Europa, în pofida Uniunii, este mai divizată ca niciodată. Recent, când noul guvern de dreapta al Italiei – nerăbdător să-și dovedească caratele – a refuzat să permită unui vas cu 629 de imigranți africani să intre în Italia, noul guvern spaniol de stânga – la fel de nerăbdător să dovedească același lucru – a primit vasul. Când președintele francez, Emmanuel Macron, i-a criticat pe italieni pentru decizia luată, guvernul italian i-a acuzat pe francezi de ipocrizie, deoarece au refuzat să accepte mai mult de 9000 de imigranți veniți din Italia, pentru care își dăduseră anterior acordul.

Această poveste este revelatoare din multe puncte de vedere. În primul rând, indiferent de perspectiva pe care o are guvernul asupra imigranților, nimeni nu crede cu adevărat că aduc ceva bun și nu ceva rău. Decizia Madridului, de pildă, a fost luată pe considerente „umanitare”, mai degrabă decât pe considerente utilitare, privind presupuse beneficii ale Spaniei de pe urma imigranților. Când liderii europeni discută chestiunea imigranților, problema se pune întotdeauna în termeni de împărțire echitabilă a poverii, nu de beneficii. Nimeni nu vorbește de ei ca despre investiții străine, ceea ce sugerează că politicienii europeni cred, indiferent dacă corect sau greșit, că libera circulație a oamenilor și a capitalului sunt diferite într-o privință importantă.

Liderii vorbesc despre împărțirea poverii, după care se supără când țări ca Ungaria și Polonia refuză fără discuții să accepte imigranți din Africa sau din Orientul Mijlociu.

Dar în acest context nu am văzut niciodată menționată problema locului în care imigranții ar dori să meargă. În privința discuțiilor purtate pe marginea lor, ei ar putea fi la fel de bine deșeuri toxice mai degrabă decât ființe umane cu aspirații, dorințe, ambiții șamd. Nu sunt decât pioni într-un joc politic. Ungaria, de pildă, este obligată să accepte un x număr de imigranți. Nimeni nu întreabă dacă pot fi găsiți un x număr de imigranți care să dorească să meargă în Ungaria. Nici nu se pune problema dacă Ungaria, care are granițele deschise, va fi considerată responsabilă pentru a-i ține acolo odată ce au ajuns. În afara situației în care îi ții închiși acolo la propriu, cum ai putea să-i faci să stea în Ungaria sau în Polonia?

Dintre cei 629 de imigranți aflați pe vasul refuzat de Italia, mai mult de 100 erau minori fără părinți. Din moment ce au ajuns în Libia – punctul de plecare spre Europa – din Africa de Vest, e clar că a fost implicată o rețea de traficanți organizată, scumpă și profitabilă. Mai mult, odată ce au ajuns în Europa, dreptul lor la viață de familie – acea instituție pe care, de altfel, legislația din multe țări europene își propune să o spulbere – va fi recunoscut, justificând astfel, sau obligând noi veniri de imigranți.

În ultimul incident, imigranții au fost salvați de o barcă a unui ONG dedicat salvării lor din Mediterana. Într-un fel, este tipic pentru filantropia modernă: faci bine, obligându-i pe alții să plătească pentru asta, prin impunerea unor poveri financiare sau obligații pe care ei nu le-au ales. Bineînțeles că a salva oameni de la înec este un act umanitar. Problema pe care o ridică guvernul italian este dacă nu cumva oferta de salvatori este cea care creează cererea pentru așa ceva.

Coaliția italiană este instabilă. Mulți cred că nu va rezista prea mult. Un nou guvern ar putea inversa această politică, cel puțin în aparență, dacă nu în substanță (se bucură evident de susținerea populației.) Fractura produsă de problema imigranților apare nu doar între țări, ci și interiorul lor. Vedem acest lucru acum peste tot în Vest.

Traducere din engleză de la city-journal.com