Imaturi și iresponsabili

26/06/2018    |   de Joseph Sobran

Arthur Koestler a povestit o întâlnire avută cu un preot în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fascinat de faptul că omul din fața lui auzise mii de mărturisiri și un număr nesfârșit de secrete intime, l-a întrebat ce a învățat despre natura umană.

Preotul nu dorea, cum era și normal, să discute secretele confesionalului, nici măcar în termenii cei mai abstracți cu putință. Într-un final, totuși, a oferit o singură generalizare: „În esență, nimeni nu se maturizează.” Amin. Când a murit mama mea în iunie anul trecut, una dintre multele emoții care m-au bântuit era un sentiment de nepregătire totală. Aș fi vrut să-i spun: „Mamă! Nu poți muri încă. Nu sunt încă adult.”

La urma urmei, aveam doar 51 de ani.

Preotul lui Koestler nu a cunoscut-o pe mama mea, care a crescut repede.  Nu am cunoscut pe nimeni atât de independent, dar atât de pregătit să sară în ajutorul celorlalți. Până când a murit, nu mi-am dat seama cât de profund simțeam că încă depindeam de ea. Acel sentiment nu se va duce niciodată cu totul.

Unul din lucrurile interesante în scandalurile celebre este revelația neașteptată, dar repetată în neștire, că un număr atât de mare de oameni faimoși, puternici și în aparență independenți nu s-au maturizat. Ceea ce era un secret de jurnal este acum pe prima pagină.

La urma urmei, se presupune că adulții ar trebuie să depună niște eforturi pentru a fi responsabili și independenți. Dar foarte mulți oameni nici măcar nu mai încearcă să se maturizeze. Rata scăzută a nașterilor din societatea modernă sugerează că ar prefera mai degrabă să fie copii decât să aibă. Iar creșterea statului asistențial reprezintă un index al tentației constante de a-i lăsa pe alții să ne poarte de grijă.

De ce vorbim oare despre „responsabilitate” în stat, când statul însuși a devenit un instrument pentru eschivare și mascare a responsabilității? Cu cât devenim mai prosperi cu atât auzim mai multe despre sărăcie și despre presupusul imperativ ca statul să aibă grijă de cei care au fost „uitați” sau „lăsați pe dinafară”. Ai crede că viața a fost mai dură pentru noi decât pentru străbunii noștri de la fermă.

Pe măsură ce statul ne deposedează de responsabilitatea față de părinții și copiii noștri, ne majorează responsabilitățile față de el. Poți divorța de soț, poți să-ți abandonezi sau să-ți avortezi copilul, să-ți părăsești părinții, însă datoria ta de a plăti taxe este absolută. Nu există divorț sau separare de statul asistențial, până când moartea vă va despărți (și chiar și atunci, taxele de moștenire vor înghiți mare parte din ceea ce ai lăsat).

Poate că nu va trebui să îți întreții copiii tăi, dar îi vei întreține pe ai altora și le vei plăti școlile de la o coastă la altă. Rata naturală a responsabilității este strâmbă.

Fenomenul socialist, după cum l-a denumit Igor Shafarevich, ia multe forme și are multe nume. Dar este un fenomen care afectează societățile bogate, nu pe cele sărace.

Societățile sărace nu-și permit să susțină o clasă întreagă de paraziți. Marea majoritatea a oamenilor sunt condamnați de necesitate să fie țărani muncitori. Când trebuie să produci mâncare pentru familia ta cu propriile mâini, a refuza responsabilitatea nu reprezintă o opțiune.

Abia când societatea produce un surplus uriaș de bunăstare se multiplică paraziții și devin o forță puternică, care cere să fie susținută și care își exagerează greutățile, în timp ce politicienii, simțindu-le durerea, se ocupă tandru de „nevoile” lor. Întotdeauna pe cheltuiala altora, bineînțeles. Cu cât mai puțini țărani, cu atât mai mulți paraziți.

Nu e o întâmplare că societățile bogate produc un surplus consistent de teoreticieni tihniți care oferă justificări pentru cei care nu se maturizează.  O bună parte din clasa parazită este dedicată „educației”, un bun de lux care ar trebui plătit privat, deși în mod tipic este vândut ca o necesitate care trebuie subvenționată.  Din acest motiv un număr atât de mare de intelectuali sunt de partea „săracilor”, ceea ce în practică înseamnă întotdeauna de partea statului.

Frederic Bastiat a scris că guvernele sunt „furt organizat”. Am putea adăuga că politica atașată unui astfel de guvern este un scâncet organizat.

Presupun că toți avem un „copil interior”, un plângăcios și un neglijent. Nu-i nimic rău în asta. Dar una e să micșorezi la 18 ani vârsta la care poți vota și alta este să extinzi franciza până la copilul din interior.

Traducere din engleză de la http://www.fgfbooks.com/Sobran-Joe/2018/Sobran180620.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *