Conservatorismul moral al lui Stravinski

Igor Stravinsky (1882-1971) a fost cu siguranță cel mai mare compozitor al secolului al XX-lea, dar cu toate acestea majoritatea ascultătorilor nu merg niciodată mai departe de perioada sa „rusească” reprezentată de metoricele balete timpurii „Pasărea de foc”, „Petrușa”, „Ritualurile primăverii”. Pentru a înțelege deplin dimensiunea lui Stravinski, trebuie să-l analizăm după ce și-a părăsit țara natală în pragul Revoluției Bolșevice. Stabilit în Europa, Stravinsky s-a îndepărtat de folclorul rusesc ca sursă de inspirație, în favoarea „clasicilor” culturii apusene, după cum reiese clar din titlurile compozițiilor sale „Oedip rege”, „Apolo”, „Persefona”, „Orfeu”, „Agon”. Reconvertirea sa la credința ortodoxă rusească la sfârșitul anilor ‘20 a însemnat introducerea creștinismului în melanjul de influențe și a dus la crearea „Simfoniei Psalmilor” și a unei Liturghii.

În cele din urmă Stravinski s-a stabilit într-un mediu neașteptat, la Hollywood, California. În timpul perioadei americane, puțini au fost cei care l-au cunoscut mai bine decât dirijorul Robert Craft, care spre sfârșitul anilor ‘40 a devenit secretarul și biograful său. Din memoriile lui Craft aflăm despre viața de zi cu zi a lui Stravinski în America, inclusiv faptul că se ducea la filme (sau la „cinema”, după cum prefera întotdeauna să spună) și că „prefera filmele cu cowboy și cu gangsteri, băieții buni și cei răi delimitați în mod clar”.

Deși a devenit un cosmopolit bun, Stravinski nu și-a uitat niciodată rădăcinile rusești și un simț țărănesc înrădăcinat al binelui și al răului. Într-o epocă în care diavolul (alături de alte concepte religioase) era redus pe scară largă la o abstracție simbolică, el insista să creadă în „în persoana lui Dumnezeu și în persoana Diavolului” și l-a distribuit pe acesta din urmă în două dintre cele mai importate opere muzical-dramatice: „Povestea soldatului” și „Cariera unui libertin”. Aceste piese reamintesc unei lumi secularizate că bătălia dintre om și cel rău rămâne drama umană prin excelență.

„Povestea soldatului”, „o creație teatrală destinată a fi citită, jucată și dansată”, a fost compusă în 1918. Anii de după Primul Război Mondial au fost ani neproductivi iar Stravinski dorea să creeze o piesă de teatru cu buget redus pe care o trupă de artiști o pot pune în scenă de-a lungul unui turneu prin diferite orașe și comune. Libretul, adaptat de C.F. Ramuz după o povestire populară rusească, spune povestea unui soldat, Iosif, care, aflat în permisie, își vinde vioara diavolului în schimbul unei cărți care prezice viitorul economiei. Muzica lui Stravinski este compusă pentru un ansamblu minimal de șapte instrumente care evocă sunetele hârâite ale unui taraf sătesc. Cu o narațiune pusă pe rime, pantomimă și balet, creația aduce adesea în mine teatrul stradal improvizat – o impresie  susținută de folosirea de către Stravinski a unor genuri populare cum ar fi marșul, tangoul, valsul și ragtime.

Conținutul moral al „Soldatului” este centrat pe târgul făcut de Iosif cu diavolul. Scripca simbolizează sufletul.  „Calea viorii” – viața poeziei, artei și credinței – este pusă în antiteză cu „calea cărții” – calea raționalismului și a comerțului. Iosif face o avere mare dar rămâne sclavul capriciilor diavolului. După ce își pierde toți banii la cărți cu diavolul, devine în sfârșit liber. Iosif se căsătorește cu o prințesă și pare în sfârșit sortit fericirii, dar face greșeala fatală de a se întoarce la locul întâlnirii sale originare cu diavolul. Acesta îl așteaptă acolo și pune stăpânire pe sufletul său pentru vecie. Naratorul anunță morala:

„Nu trebuie să cauți să mai pui ceva la ceea ce ai, la ceea ce ai avut odată…Nimeni nu poate avea totul. Așa ceva este interzis. Trebuie să înveți să alegi între lucruri. Un lucru fericit înseamnă toate lucrurile fericite. Două e ca și cum nu ar fi fost niciodată.”

Importanța alegerii binelui și a statorniciei în bine, a nedepășirii limitelor, a recunoștinței, reprezintă un mesaj peren. Deși e prea târziu pentru soldat,  Stravinski încheie această poveste moralizatoare cu o muzică („Dansul diavolului”) de o disperare fără speranță până când ultima tobă pune un sumbru sfârșit desfășurărilor.

„Povestea soldatului” este un deliciu sardonic și una dintre cele mai populare piese ale lui Stravinski, dar cel mai adesea ea este ascultată ca un concert, și nu în varianta concepută original: un amestec de acțiune, cuvinte declamate și muzică. Doar prin experimentarea creației în întregul ei putem fi receptivi la puterea sa morală.

La trei decenii după „Povestea soldatului”, Stravinski s-a întors la tema prăbușirii unui tânăr naiv în mâinile diavolului. De data aceasta, creația nu va mai fi o piesă de teatru constrângătoare din punct de vedere al genului, cum a fost „Soldatul”, ci o operă bună de modă veche. Ideea i-a venit lui Stravinski în anul 1947 în timp ce vizita Insitutul de Artă din Chicago, unde a văzut o serie picturi narative aparținând lui William Hogarth, „Cariera unui libertin”. În opinia lui Stravinski, satira socială de secol XVIII a lui Hogarth era un subiect excelent pentru o operă în limba engleză.

Stravinski l-a angajat ca libretist pe celebrul poet britanic W.H. Auden, care locuia și el în Statele Unite. Auden l-a adus în schemă pe prietenul său Chester Kallman iar cei doi au meșteșugit un libret tragicomic pe scenariul lui Hogarth, înglobând cu iscusință elemente din „Faust” și „Don Juan”. În mod decisiv, l-au adăugat și pe diavol, numit aici Nick Shadow, ca instigator al căderii morale. Nick îl ademenește pe Tom Rakewell să-și părăsească iubita de la țară, Anne Trulove, și să înceapă o viață depravată de cartofor în Londra. Tom își recâștigă sufletul de la Nick într-o partidă de cărți jucată la miezul nopții într-un cimitir (o evocare a „Soldatului”) dar își pierde mințile. La ospiciu, veșnic credincioasa Anne îl vizitează pentru ultima oară înainte de a muri, izbăvindu-l prin dragostea ei. Într-un epilog scurt și luminos, actorii ies în fața cortinei și anunță morala: „Pentru mâinile, inimile și mințile leneșe găsește diavolul ceva de făcut”.

Premiera operei, la teatrul „La Fenice” din Veneția, pe 11 septembrie 1951, l-a avut dirijor chiar pe Stravinski și a fost un eveniment media strălucitor. De atunci, „Libertinul” și-a găsit un loc în repertoriul de operă, deși ca majoritatea creațiilor lui Stravinski nu a devenit niciodată cu adevărat populară. Este păcat, pentru că din multe puncte de vedere reprezintă o fericită cale de mijloc între operă și muzicalul de tip Broadway, incredibil de accesibilă (în special pentru vorbitorii de engleză) plină de ritm și energie morală.

Ca reacție la romantismul și realismul de secol XIX, Stravinski și libretiștii săi au creat o piesă moralizatoare stilizată încărcată de simboluri și arhetipuri. Pentru a merge cu libretul „clasic”, Stravisnki a scris o partitură care evocă muzica veche văzută prin lentilele secolului al XX-lea.  Ecouri din Mozart, Handel, Purcell și alții se combină cu tonalitatea asimetric jucăușă a lui Stravsinki și ritmurile neconvenționale. Ca într-o operă de Mozart, sentimentele din „Libertinul” apar în arie structurale formal, iar intriga se desfășoară prin recitativ, mare parte acompaniat de clavecin ceea ce adaugă și mai multă savoare de epocă.

În loc de uvertură avem o fanfară înviorătoare în Mi major. Cortina se deschide cu Tom și Anne, fericiți în dragoste sub un copac primăvăratec. Scena reprezintă o imagine a raiului, cu cei doi îndrăgostiți pe post de Adam și Eva. Rapid, șarpele (Nick) va apărea pentru a strica această scenă idilică. Pe măsură ce opera se desfășoară, ne dăm seama că structura sa reflectă simbolismul ciclului natural, trecând la primăvară la toamnă și iarnă – ceea ce corespunde cu prăbușirea morală a lui Tom și moartea sa spirituală – și sfârșind din nou în primăvară când Tom este la Bedlam unde îl vizitează Anne.

Portretul lui Nick Shaddow este plină de simboluri. „Bătrânul Nick” este, desigur, una din poreclele tradiționale ale diavolului, iar „umbră” (shadow) pune în evidență rolul său de alter-ego al omului. Nick este un diavol filosof iscusit, care îl ispitește pe Tom prin argumente și sofisme. Deși în aparență Nick este servitorul lui Tom, devine repede evident cine pe cine servește și cine și ce (sufletul lui Tom) trebuie să plătească în cele din urmă.

Ispitele specifice pe care le îndură Tom amintesc de ispitele lui Hristos (Matei 4:1 – 11). Nick îl încurajează pe Tom să facă o alegere necugetată, irațională: să se însoare cu Baba turcoaica, femeia cu barbă de la bâlci, ca o cale de a-și manifesta „libertatea”contrafăcută – o variație isteață la sugestia făcute de diavol lui Iisus de a se arunca de pe templu pentru a-L ispiti pe Dumnezeu. Ulterior, Nick îi arată lui Tom o mașină înșelătoare care pare să facă pâine din pietre și astfel reduce foametea din lume.

Ideea de „progres” a fost aproape distrusă de cele două războaie mondiale, iar Stravinski și Auden o put și ei sub semnul întrebării. „Progresul” lui Tom este de fapt un regres moral. Dedându-se unei vieți de plăceri senzuale nu experimentează decât plictiseală și dezgust. Îi este dor din nou de Anne și încearcă să o recâștige comercializând „mașina de pâine”, dar afacerea eșuează, iar Tom rămâne fără niciun un ban. În cele din urmă, nu este salvat de „progres” ci de duhul Dragostei întruchipat de Anne – Iubirea Divină care are grijă de pe păcătoși până la sfârșit.

În pofida mesajului cu greutate, opera este maiestuos de ușoară, datorită spiritului piesei care inspiră muzica lui Stravinski. Robert Craft l-a numit odată pe Stravinski drept „compozitorul bucuriei” și muzica sa este într-adevăr eliberată de disperare și angoasă, presupusul capital de bază al secolului al XX-ea.

Însă cu tot aerul său jucăuș, poate fi profund emoționantă, iar frumusețea spirituală, luminoasă radiază din Anne. Suntem mișcați până la lacrimi când vine în Londra, doar ca sa-l descopere pe iubitul său Tom însurat cu Baba turcoaica (trioul din acest moment reprezintă unul din punctele culminante ale operei).  În timpul partidei de cărți, vocea lui Anne se aude în culise cântând: „o iubire care a fost jurată în fața Ta poate lăsa iadul fără pradă”, inspirându-l astfel pe Tom să ghicească cartea corectă (regina de inimă roșie) și să-și recâștige sufletul. Iar cântecul de leagăn („încetișor bărcuță”) pe care i-l cântă lui Tom la Bedlam este înduioșător în puritatea și simplitatea sa.

Dar momentul suprem al lui Anne este scena solo de la finalul Actului I, când se hotărăște să meargă la Londra și să-l urmărească pe Tom, cabaletta (secțiunea care se încheie rapid) fiind încununată de un palpitant Do. Claritatea tonală a muzicii completează claritatea morală a mesajului:

„Mă duc la el. Dragostea nu poate șovăi, nu poate părăsi; Deși poate fi evitată sau poate fi părăsită sau poate fi uitată sau poate fi rănită, dacă dragostea este dragoste, nu se poate schimba.”

Stravinski este permanent aclamat ca un arhimodernist, dar „Povestea Soldatului” și „Cariera unui libertin” îl arată a fi ceva mai important decât atât: un moralist suprem al secolului al XX-lea.

Traducere din engleză de la theimaginativeconservative.com