Virtuțile cardinale în „12 oameni furioși”

În aprilie 2017, s-au împlinit 60 de ani de la lansarea unuia dintre cele mai iubite filme clasice americane, „12 Oameni furioși”. Regizată de Sidney Lumet, cu Henry Fonda și Lee J. Cobb în rolurile principale (și alți actori remarcabili în rolurile secundare), drama din sala de deliberare pare să aibă un farmec universal, care merge dincolo de Turner Classic Movie Channel și fanii săi. Îmi amintesc că am văzut filmul acum câteva veri la Washington Mall, alături de o mulțime amestecată de spectatori, cu Capitolul Statelor Unite pe fundal, un decor potrivit pentru discuțiile înflăcărate dintre jurați. Faptul că filmul a fost popularizat în școli a contribuit la redescoperirea sa, generații după generații. Cine nu își amintește să fi văzut filmul la o oră de educație civică sau de științe politice, ca o metodă de ilustrare a sistemului de justiție american? Filmul tratează la un nivel primar – unii  ar spune chiar la un nivel clasic – teme la fel de vechi ca Biblia sau ca tragedia greacă. Personajele celor 12 jurați sunt arhetipuri ale unor virtuți sau vicii pe care toți le avem, iar lupta lor pentru căutarea adevărului este universală. Unul dintre motivele pentru care continuăm să prețuim peliculele Epocii de Aur a Hollywood-ului ține de faptul că erau conectate încă la imaginația morală a Occidentului. Teme precum bine și rău, păcat și izbăvire prevalează în aceste filme, lucru care se aplică în cazul „12 Oameni furioși” mai mult decât în cazul oricărui alt film clasic din perioada 1930 – începutul anilor ’60. Este relevant să ne gândim la modul în care etica virtuții clasice, expusă de Sf. Toma din Aquino în Summa Theologiae – și, în mod special, „virtuțile cardinale” ale prudenței, tăriei de caracter, cumpătării și dreptății – este evidențiată în filme.      

Pentru cei puțini care nu au văzut „12 Oameni furioși”, iată un rezumat al filmului: În New York, în cea mai călduroasă zi a anului, 12 jurați deliberează soarta unui tânăr de 18 ani, parte a unei comunități minoritare, acuzat că și-a ucis tatăl, înjunghiindu-l cu cuțitul. Toți jurații, cu excepția unuia, vin în sala de deliberare gata să dea verdictul „vinovat”. Singurul jurat circumspect este convins că procesul nu este atât de solid precum pare și încearcă să îi convingă pe ceilalți 11 jurați să dea verdictul „nevinovat”.

Notă: În scenariu, jurații apar mai degrabă cu numărul decât cu numele. Vom urma și noi acest model. Principalele personaje din film sunt juratul nr. 8 (interpretat de Henry Fonda) și juratul nr. 3 (interpretat de Lee J. Cobb).

„12 Oameni furioși” este renumit pentru examinarea efectelor distrugătoare ale prejudecății, care stă la baza unui eșec al virtuții prudenței.

Tradiția clasică a considerat că prudența este liderul sau precursorul celorlalte virtuți, stabilind regula și măsura lor. Pe urmele lui Aristotel, Sf. Toma din Aquino o numește  „justa măsură a acțiunii” (ST II-II, 47). Prudența ne ajută „să vedem corect”, să ne manevrăm rațiunea și conștiința în raport cu natura reală a lucrurilor pentru a fi virtuoși. Acum, s-ar putea argumenta că prejudecățile rasiale își au rădăcinile într-un eșec de a vedea lucrurile așa cum sunt cu adevărat – adică, toți oamenii sunt egali în demnitate. Singurul jurat al cărui verdict „vinovat” are rădăcini în prejudecăți care țin de originea etnică a inculpatului este juratul nr. 10 (Ed Begley), un bărbat de 60 și ceva de ani, proprietar al unui service. Deși pretinde că ar cunoaște la primă mână gruparea etnică în cauză, de vreme ce „am trăit printre ei toată viața”, el își dovedește ignoranța, judecând comportamentul inculpatului în funcție de apartenența la această grupare mai degrabă decât în funcție de faptele din speță. Pentru juratul nr. 10, inculpatul este vinovat a priori,  iar faptele sunt doar pretexte convenabile pentru a-l condamna la scaunul electric.

Un exemplu pozitiv de prudență este întruchipat de juratul nr. 4 (E.G. Marshall), un agent de bursă echilibrat și rațional, care abordează cazul fără înflăcărare și este interesat doar de stabilirea faptelor. Probabil chiar abilitatea sa de a „vedea corect” este cea care îi permite să-și schimbe votul în film, atunci când juratul nr. 8 aduce argumente solide pentru un verdict „nevinovat”. De remarcat este că ceea ce îl convinge pe juratul nr. 4 să-și schimbe verdictul este un martor ocular.

Atmosfera inconfortabilă – o sală de deliberare înghesuită, fără aer condiționat, în cea mai fierbinte zi a anului – pune la încercare tăria de caracter a juraților, dar și capacitatea „de a o păstra” sub presiune. Toma din Aquino împarte tăria de caracter în două componente: atac (protejarea bunurilor în situație de risc personal) și rezistență (agățarea de valori pe fondul suferinței) (ST II-II, 123). Ambele componente sunt prezente în film. În primul rând, curajul de a spune cu voce tare opinii dezagreabile – expuse, cu precădere, de juratul nr. 8 – este intimidat de membrii mai agresivi ai juriului, care vor un verdict rapid și o deliberare cât mai scurtă. În al doilea rând, căldura îi face pe jurați să simtă cu adevărat provocarea de a continua deliberarea și de a ajunge la un verdict corect. După cum spune un jurat, la începutul deliberării, „Toți avem o limită”. Limita juratului nr. 7 (Jack Warden), un comis-voiajor superficial, apare spre finalul filmului, atunci când decide să-și schimbe verdictul în „nevinovat” doar pentru a scoate deliberarea din impas. Imediat după ce își schimbă votul, juratul nr. 7 este confruntat de juratul nr. 11 (George Voskovec), un imigrant care îl acuză că nu are coloană vertebrală („Nu ai curaj să faci ceea ce crezi că este corect?”). Folosirea cuvântului „curaj” („guts”) sugerează un eșec al juratului nr. 7 în ceea ce privește a doua componentă a tăriei de caracter, eșecul de a rezista în fața dificultăților. Juratul nr. 7 nu și-a schimbat votul din convingere, ci din cauza oboselii date de căldură și de durata deliberării.

Pentru majoritatea oamenilor, a fi jurat este mai degrabă o datorie decât o plăcere, iar condițiile fizice din „12 Oameni furioși” fac deliberarea chiar mai puțin plăcută decât de obicei.Virtutea prin care folosim plăcerile în mod corect este cumpătarea (ST II-II, 141). O persoană cumpătată este echilibrată în folosirea plăcerilor și nu le lasă să aibă un rol exagerat în viața sa. Ne referim din nou la juratul nr. 7, ca opus al persoanei cumpătate. Juratul nr. 7 avea bilete la un meci de baseball în acea seară și vrea ca ședința de deliberare să se termine cât mai repede, astfel încât să nu rateze meciul. Patima sportului a pus stăpânire pe viața juratului nr. 7 în asemenea măsură încât pune mai mare preț pe ea decât pe viața unui alt om. Plăcerea a devenit măsura acțiunilor sale în sala de deliberare, lucru care este pus în aplicare, în mod simbolic, mai târziu, în film, atunci când mototolește buletinele de vot uzate și le aruncă în ventilator. Faptul că verdictul este „vinovat” sau „nevinovat” – adică adevărul – contează prea puțin pentru juratul nr. 7; el este un hedonist care preferă să se lase dus de vânt atâta vreme cât nu ratează distracția de seară.   

Cumpătarea are o aplicare mai largă decât simpla plăcere; după cum o arată juratul nr. 3 (Lee J. Cobb), proprietar între două vârste al unei firme de curierat și adversarul cel mai înverșunat al juratului nr. 8, poți fi necumpătat și în privința furiei. Juratul nr. 3 se descrie ca fiind „o persoană foarte irascibilă” și tot el justifică mai mult decât orice alt jurat titlul filmului. La începutul filmului, atunci când părerea juratului nr. 3 prevalează printre ceilalți jurați, furia pare reprimată, dar răzbate la suprafață. Pe măsură ce ceilalți jurați exprimă puncte de vedere care contrazic opinia sa, se înfurie în mod vădit, iar mânia iese la suprafață prin țipete; la un moment dat, țipă la unul dintre jurați mai în vârstă, pe un ton sarcastic.  Ulterior, juratul nr. 3 arată cum mânia nestăpânită poate escalada în violență fizică: în toiul unei dispute verbale cu juratul nr. 8, vrea să-l lovească („Îl omor!”), iar ceilalți îl imobilizează.

Întrebarea dacă furia – și, în general, patimile– este bună sau rea l-a interesat și pe Toma din Aquino. El susține că furia este meritorie atâta vreme cât are un motiv bun și este proporțională (ST II-II, 158). Furia pe care o simți atunci când vezi un act de violență, de exemplu, este justă și meritorie. Firește, Toma susține că folosirea moderată a furiei are legătură cu funcționarea virtuților precum cumpătarea. Juratul nr. 3 își justifică furia ca pe o reacție împotriva nedreptății crimei și – consideră el – împotriva nedreptății perpetuate în sala de deliberare de către juratul nr. 8. „Încercăm aici să trimitem un criminal pe scaunul electric, acolo unde îi este locul”. Se pare, însă, că furia juratului nr. 3 are și  motivație egoistă; el este un tiran care nu vrea să fie contrazis. Opusul acestei furii necontrolate este oferit de juratul nr. 8: la un moment dat, enervat de faptul că juratul nr. 3 împreună cu un alt jurat pierd vremea, jucându-se tic-tac-toe, juratul nr. 8 apucă o bucată de hârtie, o mototolește și strigă „Nu ne jucăm aici!”. Acest gest exemplifică furia corectă și proporțională.  

Furia necontrolată a juratului nr. 3 merge dincolo de acțiunile sale din sala de deliberare; are legătură, fără îndoială, cu eșecul său de a căuta dreptatea, definită ca ordinea corectă a lucrurilor (în latină, jus). El dezvăluie, într-un monolog emoționant, că a fost puternic afectat de o disensiune avută cu fiul său în urmă cu câțiva ani. Juratul nr. 3  era un tată dur, adept al disciplinei și preocupat să-i insufle „bărbăție” fiului. În mod ironic, aceeași bărbăție s-a întors împotriva sa atunci când s-a luat la bătaie cu fiul său, pe când acesta avea 16 ani. A urmat o înstrăinare între cei doi, în urma căreia juratul nr. 3 a acumulat resentimente împotrivă tuturor „puștilor”, iar tânărul inculpat în proces devine un țap ispășitor pentru el.

Fie că furia juratului nr. 3 față de fiul său este justificată sau nu, el a lăsat-o să-i controleze viața, să-i strice relațiile interumane și să-i întunece judecata, astfel încât un caz care nu are absolut nicio legătură cu povestea lui devine o ocazie pentru a se răzbuna. Juratul nr. 3 este aproape incapabil să judece chibzuit în sala de deliberare pentru că o emoție haotică – resentimentele față de fiul său – îi influențează gândirea în fiecare etapă a procesului. Cazul său exemplifică pericolul resentimentelor îndelungate și nevoia de reconciliere. Posibilitatea unei reconcilieri devine evidentă în scenele de final ale filmului, în momentul în care juratul nr. 3 se prăbușește pe masa din sala de deliberare, în lacrimi, după ce rupe o fotografie a fiului său, și murmură: „nevinovat”. În acest moment, juratul nr. 3 pare să conștientizeze inutilitatea furiei și nevoia de iubire și reconciliere pentru a restabili ordinea corectă a lucrurilor (dreptatea).

„12 Oameni furioși”, o capodoperă a cinematografiei americane din anii ’50, șochează pe oricine crede că etica și morala teologică sunt o chestiune academică.  În lumea reală, este de datoria noastră să facem alegeri morale în fiecare zi. Să fii parte dintr-un juriu implică o imensă responsabilitate pentru că viața unui om depinde în totalitate de judecata și voința a 12 oameni obișnuiți de pe stradă. Personajele din „12 Oameni furioși” ne oferă lecții obiective despre cum se formează conștiința, despre cultivarea emoțiilor virtuoase, despre un simț al proporției între plăcere și datorie și despre un efort în direcția ordinii naturale a lucrurilor. Spre deosebire de multe alte pelicule de la Hollywood, acest film clasic pare să dăinuiască în mintea noastră, în timp ce ne purtăm bătăliile morale de zi cu zi.