Pedeapsă fără crimă

Să presupunem că vă treziți într-o dimineață și descoperiți că ați devenit subiectul principal al știrilor. Un ziar de top publică pe prima pagină un material despre cum ați fost văzut intrând, împreună cu o bandă de infractori, într-un bordel faimos din Londra. Nu există nicio dovadă că ați comis vreo nelegiuire, iar singura bază a poveștii este relatarea unui polițist, desemnat să investigheze banda de criminali în compania căreia se presupune că vă aflați. Bănuiți că polițistul are ceva împotriva dumneavoastră: poate că nu îi place orientarea dumnevoastră politică, poate că este gelos pe atenția de care vă bucurați în calitate de consilier municipal recent ales. Indiferent de motiv, viața dumneavoastră a fost afectată iremediabil.

Nu există nicio infracțiune penală, nicio șansă de a vă apăra, nimic de infirmat cu excepția bârfelor răutăcioase. Noi, în Marea Britanie, am fost crescuți să ideea că astfel de lucruri nu se întâmplă aici, că media se supune constrângerilor adevărului și bunei cuviințe, care cer ca acuzațiile să fie făcute clar și responsabil, iar bârfele nu au niciun fel de autoritate publică. Noi presupunem de asemenea că discuția publică a investigațiilor criminale nu este treaba poliției ci a curților de judecată, iar toate acuzațiile trebuie dirijate de regula conform căreia acuzatul este inocent până când se va dovedi vinovat.

Dar cazul discutat mai sus este identic cu cel al lui Damian Green, care se afla pe marginea dezastrului ca urmare a zvonului colportat de prima pagină din „The Times”. Nu am nici măcar cea mai mica idee dacă este adevărat, sau dacă este adevărat reprezintă o dovadă a unei infracțiunii. Nu acesta este subiectul. Oricine dintre noi poate ajunge într-o clipă în poziția domnului Green, și doar respectul nostru bine înrădăcinat pentru procedurile justiției previne ca acest lucru să se întâmple chiar acum oricăruia dintre noi.

Acest asalt abuziv asupra unui cetățean britanic, diseminat lumii printr-un ziar de primă mână, nu este surprinzător astăzi când vechile noastre obiceiuri de respect au fost desțelenite. Cauza desțelenirii nu este răutatea ocazională a unui polițist fără scrupule. Aceasta este doar una dintre multele consecințe ale culturii promovate de social media. Facebook și Twitter au invadat și au privatizat sfera publică, dezvăluind fără încetare secretele noastre și dezbrăcând toate figurile publice de frunza de smochin fără de care nu își pot îndeplini obligațiile.  Ce-i drept, această schimbare a fost primită cu mai mult entuziasm decât repulsie de britanici, mulți dintre ei petrecându-și ziua transmițând imagini cu ei înșiși, scriind comentarii idioate și purtându-se, în general, ca și cum scopul vieții este de a atrage atenția asupra încercării lor fade de a fi parte din ea. În astfel de circumstanțe distincția dintre adevăr și fals începe să se erodeze, ca și aceea dintre acuzație și vină. Ca fapt semnificativ, este foarte improbabil ca adevărul să poată fi transmis în cele 280 de semne permise acum.

Aceste schimbări radicale par că nu au făcut nimic pentru a opri publicul din drumul spre mlaștina în care ne scufundăm cu toții. Intrăm într-o lume în care bârfele dușmănoase stau pe același nivel cu mila onestă, iar emoțiile publicului depășesc cele mai elementare cereri de dreptate.

Ce putem face? Am o serie de sugestii. Prima dintre ele este de a înființa o instituție, să zicem Ministerul Adevărului – într-o țară izolată (destul de ciudat, Rusia ne vine în minte) care să aibă drept misiune transmiterea de tweeturi răuvoitoare despre orice persoană notabilă. Când toți vor deveni victime ale acestei răutăți inerente, oamenii vor începe să vadă Twitter așa cum este, drept un instrument care poate pica foarte ușor în mâinile Diavolului. Declarațiile președintelui Trump pe Twitter despre musulmani îi vor încuraja pe oameni să îi apere pe concetățenii lor musulmani împotriva unui dușman comun, iar cei care sunt atacați pe twitter vor fi inspirați să trăiască într-un spirit de rezistență, drept exemple pentru singurii oameni care contează, și anume vecinii și prietenii lor. Sfera din twitter va fi marginalizată, ca ceva degradant, pe care o frecventează doar idioții aflați în căutare de atenție.

Iar politicienii care comunică prin tweeturi își vor pierde orice respectabilitate ar mai avea.

A doua propunere este ceva mai serioasă. La rădăcina culturii se află emulația și, mulțumită ecranului din mână, învățăm să admirăm ceea ce se află sub noi. Cultura tradițională presupunea admirația față de ceea ce era deasupra noastră: exemplele și realizările care conferă demnitate ordinii sociale și care ne învață să fim mândri de ea. Social media sunt un asalt asupra acestui tip de cultură și al ideii de responsabilitate pe care se bazează. Răspunsul corect în fața abuzului curent este deci de a lansa un efort de reînnoire culturală, prin învățare și exemplu, și prim dramatizarea abuzurilor, după cum a dramatizat abuzul legii Shakespeare în „Neguțătorul din Veneția”. Ar trebui să le explicăm copiilor prezumția de nevinovăție care se află în centrul moștenirii noastre legale și a protecției pe care aceasta o oferă oamenilor obișnuiți împotriva tuturor acelora care ar vrea să-i intimideze sau să-i exploateze. Ar trebui să arătăm de ce respectul pentru alți oameni presupune respectul pentru intimitatea lor, pentru secretele lor, pentru tot ce este intim și care nu are nicio legătura cu interesul public.

Mai ușor de spus decât de făcut veți spune, și aveți dreptate. Tot ceea ce este cu adevărat valoros este mai ușor de spus decât de făcut. Dar ne-am scufundat într-o mlaștină morală și trebuie să ieșim de aici, ceea ce putem face doar prin mijloace culturale. Oamenii sunt ademeniți într-o rețea răutăcioasă de bârfe și sunt captivi în firele sale lipicioase. Pentru a lupta împotriva ei, trebuie să arătăm prin exemplu cum să trăim altfel, cum să ne eliberăm de rețea înainte de a fi transformați într-o bilă de răutate și mâncați, cu trupul și sufletul, de păianjenul post adevăr.

Profesorii ar trebui să urmărească drept principalul lor obiectiv acela de a-i avertiza pe elevi cu privire la tentațiile noi ale păianjenului, astfel încât să-i trateze pe oameni cu respect.  O astfel de educație este ceea ce Platon a numit „îngrijirea sufletului” și a privit ca fundația indispensabilă a existenței politice. În această privință, cred că Platon a avut dreptate, și el a stabilit ceea ce incubă asupra tuturor, inclusivi asupra presei naționale.