Celălalt Einstein

Revista Time l-a declarat pe Albert Einstein „Personalitatea secolului”. Cel mai mare fizician al lumii a devansat alte personalități precum Franklin Roosevelt,Hitler, Gandhi, Stalin și Gloria Steinem.

E greu să contești această alegere, dar nu neapărat din motivele invocate de Time. Este adevărat, Einstein a fost mai mult decât un geniu: a fost un Einstein. A avut harul transcendental de a vedea că presupozițiile incontestabile ale unei întregi culturi erau contestabile.  Creionul său a distrus un fel de a vedea lumea, care părea evident de la Euclid la Newton.

Reverberațiile au fost, într-adevăr, uriașe. Datorită inspirației lui Einstein, vechea logică, nu doar a științei, ci și a politicii, a psihologiei, a economiei, artei, literaturii, muzicii și a moralei a devenit subiect de iconoclasm și inovație revoluționară. Toate acestea nu aveau o legătură logică cu teoria generală a relativității, dar i se datorau ingeniozității lui Einstein.

Fără puterea exemplului dat de Einstein în știință, este greu de crezut că  descoperirile intelectuale, politice și artistice ale lui Freud, Lenin, Eliot, Picasso, Joice, Keynes, Schoenberg și ale multor altor genii sau impostori (nici astăzi nu este ușor să spui care e care) ar fi avut impactul pe care l-au avut. Mai mult ca oricare alt om, el ne-a oferit cultul modern al geniului, al liderului, al expertului, cu toate repercusiunile absurde. Statul totalitar a clamat autoritatea „științei rasiale” și „socialismul științific”.

În orice domeniu, tradițiile vechi și ipotezele elementare – gândirea liniară, coerența, linia melodică, narațiunea, armonia, reprezentarea, domnia legii în sine – s-au prăbușit. Einstein este nașul avangardei moderniste, contra-intuitive, un nou împărat despre ale cărui haine (dacă are) încă dezbatem.  

Cu toate acestea, Einstein însuși, contrariat de notorietatea dobândită în cultura de masă a vremii, a rămas neatins de orice mișcare pe care a creat-o în afara universului științei. 

Coperta revistei Time îl portretizează într-o manieră familiară – ca pe un naiv, adorabil campion al libertății, mânat de  „instincte umane și democratice”, detestat de Hitler și Stalin deopotrivă. Coperta omite faptul că ura lui Stalin nu era reciprocă:  Einstein a fost un tovarăș de drum neclintit, care, în 1938, s-a plasat de partea proceselor publice și a refuzat orice șansă pe care a avut-o de a condamna tirania sovietică. El a vorbit despre „meritele mărețe” și „realizările importante” ale comunismului sovietic, al cărui „singur scop este, cu adevărat, îmbunătățirea soartei poporului rus”. Când, la un moment dat, un jurnalist a evidențiat faptul că Stalin a înfometat, în mod intenționat, milioane de țărani, Einstein nu a avut nicio reacție, deși, cu altă ocazie, s-a îndoit că sovieticii ar fi putut face atât de mult bine „prin metode blânde”.

Einstein a fost, de asemenea, nașul epocii nucleare. Deși pacifist în timpul Primului Război Mondial, el a ajuns să-l urască nu doar pe Hitler, ci și Germania maternă și l-a îndemnat pe Franklin Roosevelt să construiască o bombă atomică, aceasta fiind cea mai practică aplicare a descoperirii sale legate de energia latentă în toate aspectele. Ulterior, a fost mâhnit de faptul că arma sa de genocid a fost lansată în Japonia și fluturată în fața lui Stalin; în definitiv, fusese menită pentru Berlin.  

Cu toate acestea, imaginea sa îndrăgită, de profesor aiurit, „uman și democratic”, a supraviețuit, în ciuda dezvăluirilor că a fost un soț crud și adulterin prin obișnuință – „un flușturatic nemaipomenit”, după cum o spune, cu îngăduință, Time.  A predicat împotriva armamentului groaznic, a cărui existență i se datorează fără să suporte costurile ipocriziei: fața lui tristă, moleșită, părul alb, răvășit și hainele lălâi l-au imunizat împotriva criticilor, întărind impresia că a fost un fel de sfânt excentric, copilul-minune al Dumnezeului lui Spinoza. „Pe lângă faptul că a militat pentru interzicerea armamentului nuclear”, izbucnește Time, „a denunțat McCarthism-ul și a pledat pentru abolirea fanatismului și a rasismului”. Ce gânditor original!

În strădania sa de a da jos știința din turnul de fildeș și de a o pune în mâinile tiraniei, Einstein s-a comportat ca un om tipic al secolului XX. Într-o anumită privință, cel puțin, el nu a criticat presupozițiile vremii sale: împărtășea asumpțiile politice ale lui Stalin, Roosevelt, Mussolini și, da, a lui Hitler – și anume că puterea politică ar trebui centralizată.  

Există niște principii vechi care rămân valide în ciuda tuturor ideilor revoluționare, unul dintre ele fiind acela că libertatea depinde de diviziunea puterii. Mintea magnifică a lui Albert Einstein nu a reușit niciodată să priceapă asta.