Despre reporteri curajoși și alte lucruri

Am mai spus-o și înainte: într-o îndelungată carieră de jurnalist am ajuns inevitabil în câteva zone de conflict. Nu aceasta a fost intenția mea. Odată, o călătorie banală în care trebuia să relatez preluarea Germaniei de Est de către Germania Federală m-a condus, printr-o serie de pași neprevăzuți dar obligatorii, din Berlinul de Est către Budapesta, de aici la Szeged, iar de la Szeged am trecut în România chiar înainte de Crăciunul din 1989. Cred că cei din redacția de atunci s-au gândit că dacă tot sunt acolo pot să merg mai departe deoarece era mai ieftin. Am înghițit în sec și m-am conformat. Partea cea mai frumoasă era plecatul. Făceam ceea ce îmi dorisem de mult să fac, mă duceam la stație și mă urcam în primul tren, fără să-mi pese unde merge cât timp mergea undeva. Nu existau bilete. După cum s-a întâmplat, trenul m-a dus (în compania unor foarte prietenoși și civilizați membri ai unei orchestre rusești) prin frumoșii munți ai Bulgariei la Sofia, care părea pe atunci Paris în comparație cu București.

Aproape tot ce am văzut în România pare acum a avea un aspect de farsă. Românii erau înclinați să exagereze și să plângă isteric. Din fericire nu am crezut poveștile de groază pe care le-am auzit la Arad, despre ce mă așteaptă pe drumul spre București. (În fapt, am luat trenul care mergea fără întârziere și despre care m-am gândit că ar fi mai sigur decât o mașină, dacă relatările, livrate cu multe plânsete și gesticulări, despre elicopterele securității care mitraliază drumurile erau adevărate.)

Nu mi-e rușine deloc să recunosc că m-am ascuns literal sub pat când au izbucnit împușcăturile chiar lângă Hotelul București unde stăteam. Mă aflam în mijlocul unei lungi și așteptate conversații telefonice acasă când a început haosul, așa că nu am putut pretinde în fața soției că totul era calm. Dar sub pat era locul ideal.  Puteam vedea prin ferestrele fără draperii proiectilul cum lovește hotelul și citisem suficiente descrieri ale unor oameni uciși de gloanțe întâmplătoare încât să trag concluzia că acesta este cel mai bun lucru pe care îl pot face. Aș face-o din nou. După cum s-a dovedit, împușcăturile erau lipsite de sens, pentru spectacol și fără nicio bătălie reală, dar nu am aflat asta decât abia mult mai târziu.

Fragment tradus din engleză de la http://hitchensblog.mailonsunday.co.uk/2012/02/on-brave-reporters-and-other-things.html