A avut un vis

Au trecut 40 de ani de când Martin Luther King Jr. a ținut faimosul său discurs „am un vis”, încununarea marșului spre Washington din 1963. Astăzi, discursul este privit de toată lumea ca una din marile piese de oratorie ale secolului al XX-lea, dar chiar și la vremea lui mie mi s-a părut jenant iar de atunci nu mi-am schimbat opinia.

În august 1963 mă pregăteam să încep liceul. Vederile mele politice erau în bună măsură liberale. Dacă știam ce e acela un conservator. Simpatizam în mare cu King și cu mișcarea pentru drepturi civile.

Dar în același timp citeam Shakespeare și alți clasici englezi, și mă frecam la ochi când îi auzeam pe alții lăudând discursul lui King ca fiind „elocvent”. Pentru mine era grandilocvență calpă, goală. Când spunea că visa la o Americă în care copiii săi nu vor fi judecați „prin culoarea pielii, ci prin conținutul caracterului lor”, m-am cutremurat.

Chiar și atunci știam că rasa este mai mult decât culoarea pielii. Include modele de comportament înrădăcinate, care diferă de la rasă la rasă. Doar o naivitate falsă susține că nu le observă. Apar, de pildă, în ratele crimelor violente și alte comportamente aberante. Chinezii nu sunt albi, dar albilor nu le este frică să meargă în cartierele chinezești. A trecut de mult vremea când liberalii ar fi trebuit să coboare cu picioarele pe pământ în această chestiune, dar o etichetă liberală absurdă încă inhibă discuția publică a problemelor rasiale. Se presupune că ar trebui să vorbim ca și cum toată vina îi aparține omului alb.

Cât despre „conținutul caracterului lor” – cea mai celebră expresie rămasă de la King – este o engleză ciudată, inexpresivă. Este ciudat să vorbești despre caractere ca având „conținut.” De ce să nu spui pur și simplu „nu prin culoarea lor, ci prin caracterul lor?”

Problema este că uneori culoarea poate fi uneori un indicator brut al caracterului. În mod ideal, ar trebui să judecăm oamenii individual, și când putem să o facem o facem, dar când te întâlnești cu un străin nu ai timp să faci un studiu amănunțit al caracterului. Rasa sa nu te justifică niciodată în a-l judeca greșit, dar ar putea să te facă în mod rezonabil precaut, chiar dacă ești liberal.

Este aceasta o apărare a prejudecăților? Nu chiar. Este o apărare a concluziilor empirice de bun simț pe care liberalii preferă să le numească prejudecăți. Chiar și după 9/11, eticheta liberală dictează ca agenții de securitate de la aeroporturi să trateze cu aceeași suspiciunea bunicile albe și tinerii bărbați arabi. La urma urmelor, nu putem ști cu precizie conținutul caracterului bunicuței, nu-i așa?

Spre 1963, pasiunea mea pentru mișcarea drepturilor civile deja se stingea. Simțeam cumva că protestele din restaurante mergeau deja prea departe. Era un lucru să protestezi împotriva discriminării statului, dar era cu totul altceva să atentezi la proprietatea privată și la libertatea de asociere. Respectul de sine m-a învățat să nu merg nicăieri unde nu sunt dorit. Dacă oamenii vor să mă excludă de pe proprietatea lor, le respectam dreptul de a face asta.

Unde trasau linia oamenii ca King? Nicăieri, în aparență. Nu m-a surprins când, mai târziu, chiar și biografii săi înțelegători au recunoscut în cele din urmă vederile marxiste și comuniste ale lui King. Ani de zile liberalii mi-au spus că zvonurile legate de stângismul lui King sunt „mccarthysm”.

Mai târziu, am aflat mai multe despre conținutul caracterului lui King. Teza sa de doctorat era cel puțin parțial un plagiat. Era un adulterin nepotolit care, potrivit unui prieten apropiat, și-a petrecut noaptea de dinaintea morții în pat cu două femei.

Acum sunt dispus să fiu înțelegător. O vedetă care își petrece mare parte din timp pe drum, cu femei care i se aruncă la picioare, este menit să aibă tentații frecvente de care majoritatea bărbaților sunt scutiți (sau  pe care le invidiază). Chiar și un prelat poate cădea din când în când.

Dar King părea să fi privit favorurile femeilor ca parte din munca sa. Și-a folosit prestigiul la fel ca unul dintre cei mai faimoși predicatori americani, și ca John Kennedy și Bill Clinton, i-a implicat pe cei din jurul său în corupția necesară pentru a-i acoperi faptele. Și totuși, a riscat credibilitatea întregii mișcări prin viața sa personală scandaloasă.

Una peste alta, am ajuns să văd în King un caracter mai degrabă respingător, vânzând un „vis” care era doar o fantezie în care nici măcar el nu credea. Dacă alții vor să-l idolatrizeze, nu au decât. Dar una este să îi scuzi scăderile. Și cu totul altceva este să-l ridicăm la rang de erou național și să-i facem propria sărbătoare.