Toleranța lovește din nou

Încă un taifun în presă: „Membru al consiliului de administrație concediat pentru declarațiile sale privitoare la homosexuali”. Mă bucur că nu trebuie să-i dau vestea bunicului Sobran, care a trecut la cele veșnice în 1959, când lumea era mai mult sau mai puțin normală. Astăzi, îți poți pierde slujba pentru folosirea cuvântului „normal”.

Bunicul Sobran merită să fie amintit pentru un comentariu neprețuit. Când tatăl meu l-a întrebat în 1938 de ce crede că vom avea un alt război, el a explicat: „nu poți avea doi tauri în același țarc”.

Acest comentariu simplu și plin de sevă conținea o presupoziție despre normalitate care nu mai este acceptată. Și anume că taurilor le plac mai mult vacile și nu alți tauri. În epoca lui „Brokeback Mountain”, trebuie să acordăm prezumția că o pereche de tauri ar putea să prefere un stil de viață alternativ.
Așadar, guvernatorul republican al statului Maryland l-a concediat pe individ, un anume Robert Smith, pentru că a afirmat: „comportamentul homosexual este deviant, în opinia mea”. Simțind nevoia să explice această perspectivă demodată, Smith a adăugat: „sunt catolic”. Catolicii cred, încă, în ideea că taurii preferă vacile. Bănuiesc că e o dogmă catolică.

Guvernatorul a simțit și el nevoia să explice decizia sa: „Comentariile lui Robert Smith au fost foarte nepotrivite, insensibile și inacceptabile. Sunt în conflict direct cu angajamentul administrației mele (sic) spre incluziune, toleranță și oportunitate.”

O asemenea „toleranță” ne dă fiori reci. Smith a făcut comentariul respectiv pe un post TV necunoscut, unde și-a exprimat punctul de vedere („în opinia mea”), care nu avea legătură cu funcția sa. Un alt membru al consiliului de administrație, vorbind în calitate de „oficial ales și homosexual deschis”, a declarat că este „profund jignit”, a cerut capul lui Smith și l-a primit. Astfel arată toleranța în Anul Domnului 2006.

Desigur, Smith și-a ales prost cuvintele. Ar fi trebuit să spună „sodomia este o perversiune.”
Vechea mea prietenă Ann Coulter a făcut o descoperire remarcabilă: când spui lucruri evidente  pe care toată lumea le știe ca fiind adevărate, oamenii ascultă recunoscători. Ea și-a dat seama că discuțiile politicoase cu liberalii, îmbrăcate în eufemisme timide, nu te duc nicăieri. „Toleranța” lor se răsfrânge doar asupra celor care le acceptă premisele îndoielnice și absurde.

Da, aș prefera să nu rănesc sentimentele oamenilor. Dar în zilele noastre sunt atât de mulți oameni care sunt gata să se simtă „profund jigniți”, încât ai fi un fraier dacă ai încerca să eviți a-i jigni. Avem de-a face cu agresori care pozează în victime.

Vocabularul curent al ipocriziei include cuvinte ca „homosexuali”, „stil de viață” și ridicolul „homofobie”, care în mod sistematic neagă evidența. Vorbim de o perversiune hidoasă și neigienică și despre un fel de viață imoral, a cărui mizerie ar trebui să trezească în noi atât mila cât și cenzura.

De ce să pretindem altceva?  Doar din cauza  noilor interdicții – presiunea socială împotriva  sincerității – care sunt la fel de perverse ca și sodomia însăși. Ar trebui să credem că „mariajul” poate însemna ceva ce nu a însemnat niciodată înainte, că o uniune murdară și stearpă este egală ca demnitate cu una care aduce pe lume viață umană? Și toate acestea cu o față serioasă?

Oh, Doamne. Ipocrizia victoriană nu se poate compara cu cea liberală, care insistă că toate generațiile dinainte noastră s-au înșelat. Peste noapte, trebuie să respingem ceea ce oricine știa, și încă știe. Am văzut aceeași amnezie obligatorie în ceea ce privește adulterul și avortul. Relele au devenit dintr-odată „drepturi”.
Și cu asta cresc copiii noștri în școlile de stat și în mass media. Știți, valorile democratice. Egalitatea. Toleranța. Drepturile constituționale. Sensibilizarea opiniei publice.

Dar minciunile, fiind minciuni, nu funcționează prea bine. Dintr-un anume motiv, copiii încă preferă dragostea adevărată – dragostea reciprocă și roditoare dintre bărbați și femei. Refuză să accepte homosexualitatea ca pe ceva pozitiv. O folosesc ca termen de abuz și pentru a ridiculiza. Își dau seama că este o glumă, indiferent ce încearcă să le spună cei mai mai bătrâni. Realitatea este persistentă. Umorul rămâne, ca întotdeauna, răzbunarea ultimă a normalului asupra oficialului.

Încercarea oficială masivă de a normaliza anormalul este condamnată. Fiți atenți la rădăcina cuvântului: G. K. Chesterton a observat demult „obiceiul morbid și modern de a sacrifica întotdeauna normalul anormalului.”

Dar normalitatea pare a fi singurul lucru pe care incluziunea liberalismului îl exclude și pe care toleranța sa nu îl poate tolera.

Un volum de eseuri, semnate de Joseph Sobran, împotrva căsătoriei homosexuale este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.