În căutarea unui Juvenal

La începutul lui iulie a avut loc la Roma o uriașă paradă homosexuală „World Pride 2000”, menită să jignească Biserica Catolică în timpul jubileului care marca al doilea veac de creștinism. Papa și-a exprimat deschis „amărăciunea” cu privire la momentul ales pentru paradă, ca și dezaprobarea față de sărbătorirea a ceva pe care creștinismul și iudaismul l-au privit întotdeauna ca pe un păcat dezgustător.

Dar desigur că acum până și dezaprobarea morală este etichetată drept „homofobie” – unul din acele cuvinte sintetice de agitprop care bâzâie prin aer ca viespile. Este un cuvânt fără de care Shakespeare, Dickens și Orwell au reușit să supraviețuiască. În fapt, nici nu-ți-i poți imagina folosindu-l, sau orice altă găselniță ideologică absurdă de felul acesta.

Dacă nu ești de acord cu pedofilia, ești un „pedofob”? Dacă ți-este silă de necrofilie ești un „necrofob”? Dacă te opui bestialității, ești un „zoofob”?

„Gay”-ii (dacă sunt „gay” de ce se plâng în permanență) au cerut Bisericii să pună capăt „ostilității” față de homosexuali. Dar a atrage atenția oamenilor de dragul mântuirii sufletelor lor veșnice cu privire la păcatele lor nu este ostilitate. Este milă. Iar uneori mila trebuie să fie dură, după cum o dovedesc Hristos și Sf. Pavel.

Toată lumea a întâlnit copii râzgâiați care, atunci când sunt certați, încep să se tânguiască: „tu nu mă iubești!”. Vedem aceleași reflexe infantile în acei homosexuali care insistă că sunt victime ale „urii” de fiecare dată când cineva decide să nu se asocieze cu ei.

De fapt, a reduce libertatea noastră de asociere este scopul „agendei homosexuală”. Militanții doresc legi noi pentru a-i forța pe alții să accepte propriile lor condiții. O astfel de asociație obligatorie se înțelege astăzi prin termenul de „drepturi civile”. Limbajul nostru politic este pervertit dimpreună cu morala noastră. Orwell ar înțelege.

Pretențiile homosexuale sunt făcute întotdeauna în numele „toleranței” și  „pluralismului”. Nu că mișcarea gay ar da dovadă de foarte multă toleranță. Dar totul e în regulă. Sub noile reguli, homosexualii promovează toleranța cerând-o pentru ei înșiși, nu extindânzând-o și spre alții.  De pildă, „pluralismul” cere catolicilor și cercetașilor americani să renunțe la convingerile lor de bază.

Principiul subiacent al societății „pluraliste” este că „reacționarii” identificați trebuie întotdeauna să facă voia – sau forțați să facă voia – „progresiviștilor” identificați. Instituțiile trebuie redefinite, crezurile revăzute, tradițiile părăsite, cuvintele „ofensatoare” smulse. Iar statul centralizat va conducere operațiunea, în maniera „avangardei revoluționare” din fostul sistem sovietic.

Departe de a face vreo opoziție critică la Noua Ordine, media este agentul ei entuziast, oferind un sprijin propagandistic constant. „Gay”-ii au parte doar de acoperire pozitivă. Participarea pedofililor în mișcarea „gay” este trecută sub tăcere, nu cumva să impieteze sfânta cauză a Eliberării Sexuale. Ați văzut vreun reportaj care măcar să menționeze, fără să mai vorbim de a scoate în evidență,  participanții pedofili ai Asociației Nord Americane a Iubirii dintre Bărbați și Băieți (NAMBLA)?

Desigur că nu. Întâlnirile homosexuale sunt întotdeauna prezentate drept evenimente pline de bucurie, inofensive, la fel de sănătoase ca niște sărbători câmpenești. Cine ar avea ceva împotrivă? Doar un „homofob”. La urma urmei, acești oameni oprimați sunt victime ale „discriminării” (adică, ale liberei alegeri pe care Noua Ordine o privește cu ochi răi). Nu cer decât aceleași drepturi pe care le are toată lumea!

Aceste drepturi includ dreptul la căsătorie (adică, „să te căsătorești” cu un membru al aceluiași sex ca și tine), dreptul de a-i obliga pe alții să te accepte (și să plătească facturile medicale pentru „stilul tău de viață” nesanitar) și bineînțeles dreptul de a primi scuze de la Biserica Catolică. Vedeți, aceleași drepturi de care ne bucurăm cu toții!

Cum poți să satirizezi o astfel de mișcare, care merge dincolo de orice și-ar fi putut imagina Jonathan Swift? Poate că satiricul Juvenal ar putea să o facă. Dar „A doua satiră”, care descrie homosexualii din vremea sa în termeni incredibil de grosolani,  ar fi respinsă astăzi de orice editor respectabil. Cum se întâmplă adesea, trebuie să ne întoarcem la clasici pentru a citi lucruri pe care Noua Ordine nu le permite.

Majoritatea marilor satiriști, de la Aristofan la Tom Wolfe, au fost conservatori sau reacționari, care au reușit să-și țină capul deasupra modelor contemporane. În general, au părut „în urma vremurilor”, deoarece s-au ținut cu dinții de standarde morale eterne, chiar și atunci când au scris obscen.
Dar adesea cel care a avut ultimul cuvânt a fost reacționarul acid. Juvenal, să fi trăit tu în zilele noastre!

(Volumul de eseuri „Marea înșelătorie homosexuală”, de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum)