Este marxismul cultural noua ideologie dominantă a Americii?

Marxismul cultural este un alt nume dat neo-marxismului din ce în ce mai popular în Statele Unite. Această nouă teorie susține că forța care dirijează revoluția socialistă nu este proletariatul, ci intelectualitatea. În vreme ce marxismul a dispărut, în mare măsură, din mișcarea muncitorească,  teoria marxistă ia amploare în instituțiile culturale, în lumea academică și în mass-media. Acest ”marxism cultural” își are originile la Antonio Gramsci (1891-1937) și la Școala de la Frankfurt. Teoreticienii marxismului au ajuns a concluzia că proletariatul nu va juca rolul așteptat, de ”obiect revoluționar”. De aceea, pentru ca revoluția să aibă loc, mișcarea trebuie să se bazeze pe liderii culturali care să distrugă actuala moralitate și cultură dominantă, majoritar creștină, și care, apoi, să dirijeze masele dezorientate spre comunism, care va fi privit  ca noua lor credință.  Scopul mișcării este de a instaura o guvernanță  globală, în care intelectualii marxiști au ultimul cuvânt. În acest sens, marxiștii culturali  sunt o continuare a ceea ce a început revoluția rusă.

Lenin și Sovieticii

În frunte cu Lenin, autorii revoluției au privit victoria din Rusia ca pe un prim pas al revoluției mondiale. Revoluția Rusă nu a fost nici rusească, nici proletară. În 1917, muncitorii ruși erau doar o mică parte a forței de muncă, reprezentată, majoritar, de țărani. Revoluția Rusă nu a fost rezultatul unei mișcări sindicale, ci a unui grup de revoluționari de profesie.  Dacă ne uităm cu atenție la componența Partidului Bolșevic, a primelor guverne ale statului sovietic și a aparatului său represiv, ni se va lămuri adevăratul caracter al revoluției sovietice, un proiect care nu a avut drept scop eliberarea poporului rus din jugul țarist, ci  a servit drept rampă de lansare pentru revoluția mondială.

Experiența Primului război Mondial și urmările sale au dovedit că teoria marxistă a ”proletariatului” privit ca forță revoluționară a fost o iluzie. Din exemplul Uniunii Sovietice se poate vedea că socialismul nu a putut funcționa ca o dictatură. Analizând aceste aspecte, strategii  marxismului au ajuns la concluzia că este nevoie de o strategie diferită pentru a instaura socialismul.  Autorii comuniști au propagat ideea că dictatura socialistă trebuie să fie deghizată. Pentru ca socialismul să aibă succes, este nevoie de o schimbare a culturii existente. Controlul cultural trebuie să preceadă controlul politic.

Controlul cultural crește în tandem cu controlul politic

De mare ajutor pentru neo-marxiști a fost faptul că au sincronizat eforturile de a prelua controlul cultural cu  cele de invadare a libertăților individuale. În ultimii zeci de ani, pe măsură ce așa-zisa corectitudine politică a câștigat teren, guvernul american a obținut un arsenal vast de instrumente de represiune. Foarte puțini americani par să știe că Statele Unite se află încă, legal, sub stare de urgență, care este în vigoare din 2001, atunci când George W. Bush s-a folosit de prerogativa sa de a declara starea de urgență națională. În același ani, evenimentele din 11 septembrie au deschis calea pentru promovarea Patriot Act. De la un scor de 95 de puncte, ”Indexul total al libertăților” în SUA, formulat de Freedom House, a scăzut la 86 de puncte, în 2018.

Corupția morală

Calea spre supremația marxiștilor culturali este coruperea morală a oamenilor. Pentru a realiza acest lucru, mass media și educația publică trebuie să deruteze și să  inducă în eroare, în loc să lumineze. Media și establishment-ul educațional lucrează pentru a întoarce o parte a societății împotriva celeilalte. Pe măsură ce identitățile de grup devin tot mai clare, catalogul victimizării și al istoriei oprimării devine tot mai detaliat. A ajunge o victimă recunoscută a oprimării reprezintă calea pentru a obține statut social și drepturi speciale, respect și incluziune socială.

Cererea pentru dreptate socială creează un flux nesfârșit de cheltuieli considerate esențiale – pentru sănătate, educație, vârstnici și pentru cei aflați în ”nevoie”, ”persecutați” și ”oprimați”, fie ei reali sau imaginari. Fluxul nesfârșit de cheltuieli în aceste domenii afectează finanțele statului și produce crize financiare. Iar lucrul acesta îi ajută pe neo-marxiști să acuze ”capitalismul” de toate relele când, de fapt, reglementările statului produc eșecuri sistemice iar povara datoriei publice creează fragilitatea financiară.

Politica, media și sistemul judiciar duc un război nesfârșit: împotriva drogurilor, a tensiunii arteriale, campanii contra obezității și grăsimii. Lista dușmanilor crește pe zi ce trece fie că este vorba de rasism, xenofobie și anti-islamism.  Cel mai simptomatic punct al acestei mișcări este corectitudinea politică, războiul dus împotriva opiniilor personale. În timp  ce publicul înghite exemple de comportament dezgustător, în special sub cultul artelor, lista cuvintelor și opiniilor interzise crește zilnic. Opinia publică nu trebuie să meargă mai departe de câteva poziții acceptate. În timp ce dezbaterea publică sărăcește, diversitatea opiniilor radicale crește în subteran.

Marxiștii culturali împing societatea spre o criză morală de identitate prin intermediul criteriilor false și al unei moralități ipocrite. Scopul nu mai este „dictatura proletariatului”, deoarece acest proiect a eșuat, ci „dictatura corectitudinii politice” a cărei autoritate rezidă în mâinile marxiștilor culturali. Precum o castă de preoți, paznicii noii ortodoxii conduc instituții a căror putere încearcă să o extindă asupra întregii societății. Distrugerea morală a individului este pasul necesar pentru a dobândi victoria finală.

Opiumul intelectualilor

Credincioșii în „neo-marxism” sunt predominant intelectuali. Muncitorii, la urma urmelor, sunt parte din realitatea economică și  știu că promisiunile socialiste sunt iluzorii. Socialismul nu a fost nicăieri instalat datorită mișcării proletariatului. Muncitorii nu au fost niciodată apostolii socialismului, ci întotdeauna victimele sale.  Liderii revoluției au fost intelectualii și militarii. A picat în sarcina scriitorilor și artiștilor să camufleze violența regimurilor socialiste prin articole, cărți, filme, muzică și pictură, pentru a da socialismului o aură științific-intelectuală, estetică, morală. În propaganda socialistă, noul sistem pare să fie atât just cât și productiv.

Marxiștii culturali cred că într-o zi ei vor singurii deținători ai puterii și vor putea dicta maselor cum să trăiască și să gândească. Și totuși, pe neo-marxiștii intelectuali îi așteaptă o surpriză.  Când va veni într-un final, „dictatura intelectualilor” va fi orice numai inocentă nu – și nu foarte diferită față de ce s-a întâmplat atunci când sovieticii au preluat puterea. Intelectualii vor fi printre victime. La urma urmelor, exact acest lucru s-a întâmplat în Revoluția Franceză, care a fost prima încercare de revoluție a intelectualilor. Majoritatea victimelor ghilotinei erau intelectuali proeminenți care sprijiniseră mai înainte revoluția, printre ei și Robespierre.

În piesa sa „Moartea lui Danton”, dramaturgul Georg Buchner a plasat această frază celebră: „Precum Saturn, revoluția își devorează copiii”. Mai potrivit ar fi să spunem că revoluția își devorează părinții spirituali. Aceiași intelectuali care promovează acum marxismul cultural vor fi primii pe listă, dacă acest proiect va triumfa.

Concluzia

Contrar a ceea ce credea Marx, istoria nu este predeterminată. Marșul prin instituții a ajuns departe dar nu a acaparat totul. Încă mai există vreme să schimbăm această tendință. Pentru a contracara această mișcare, trebuie să fim atenți la slăbiciunea inerentă a marxismului cultural. În măsura în care neo-marxiștii au schimbat marxismul clasic și au eliminat temele sale esențiale (determinismul istoric, colapsul total al capitalismului, mizeria proletariatului) mișcarea a devenit chiar mai utopică decât a fost socialismul vreodată.

În calitate de succesori ai Noii Stângi, „socialiștii democratici” din zilele noastre propagă un melanj de poziții contradictorii. Datorită caracterului acestei mișcări care promovează conflictul de grup, neo-marxismul este ineficient ca instrument de acaparare a puterii. Dar asta nu înseamnă că nu are impact. Dimpotrivă: datorită contradicțiilor sale inerente, ideologia marxismului cultural reprezintă sursa principală de confuzie profundă care a înhățat aproape fiecare segment al societăților moderne și care este pe cale să capete proporții înfricoșătoare.