Prea mulți Hitleri

Un cititor isteț cu o memorie bogată a comparat politica externă americană cu cariera pugilistică a lui Joe Louis. Joe Louis, bombardierul negru, a fost campion la grei, înainte și după cel de-Al Doilea Război Mondial, și, distrugându-și toți oponenții de seamă, a decis să treacă fără rușine la toți ce mai puțin meritorii. Gazetarii sportivi i-au nunit pe toți acești nefericiți „Clubul Neisprăviților lunii”.

Statele Unite par să aibe un Club Hitlerul-Lunii. După dispariția Uniunii Sovietice, o nouă serie de dușmani a apărut, fiecare dintre ei asemănat cu Hitler, drept o amenințare globală: Ayatollahul Khomeini, Muammar al-Qaddafi, Manuel Noriega, Saddam Hussein, Slobodan Milosevic, Osama bin Laden, și acum Saddam Hussein din nou. La nivel global, aceștia erau echivalentul neisprăviților lui Joe Louis, dar propaganda americană i-a înălțat la rangul de Hitleri.

La fel cum Statele Unite au avut un 9/11, chiar și Joe mai primea din când în când un scurtcircuit. Cred că în anul 1942, Tony Galento un pugilist durduliu din New Jersey care se antrena cu bere, i-a scăpat un pumn lui Joe care l-a trimis pe scaunul din colț, însă până în runda a patra Tony a fost bătut până la inconștiență. (Cei preocupați de istorie își vor aminti că a jucat roluri secundare în filme, cum ar fi „Pe chei”).

Astăzi, legenda lui Joe s-a evaporat iar lumea și-l amintește în special pentru că l-a învins pe Max Schmeling, băiatul lui Hitler. În fapt, astăzi, Hitler încă definește, într-un fel sau altul, aproape totul. Numele său este invocat pentru a tranșa toate disputele. Dorești război? La fel dorea și Hitler. Nu dorești război? Ești la fel ca oamenii care l-au încurajat pe Hitler.

Hitler nu a fost doar rău, ci infinit de rău. Niciun preț nu este prea mare pentru a scăpa de un Hitler – chiar și de un Hitler metaforic. Astfel, Andrew Sullivan, cerând în revista „Time”, război război împotriva Irakului, subliniază că „în războiul împotriva lui Hitler au murit milioane – dar a meritat.”

A meritat vreodată! Nu doar că Al Doilea Război Mondial a costat 50 de milioane de vieți omenești, dar i-a dat lui Stalin o porție consistentă din Europa și a adus lumea în era nucleară. Dar a meritat! Am scăpat de Hitler!

Odată ce Hitler este introdus în conversație, și de regulă este, orice simț al proporțiilor dispare. Războiul total devine imperativ și este un păcat să te întrebi care vor fi consecințele. Când te pregătești pentru Hitler, costurile nu intră în calcul.

Asta nu ar fi o problemă dacă am avea de-a face cu o singură figură absolută a răului care a murit în 1945 (în pofida zvonurilor că a supraviețuit și a fugit în Argentina). Dar sunt atât de mulți Hitleri și fiecare dintre ei reprezintă o amenințare la adresa păcii mondiale. Unchiul Sam trebuie să fie rapid ca să-i calce pe toți în picioare imediat ce se ridică.

Săptămâna viitoare se vor împlini 50 de ani de la moartea lui Stalini (și a lui Serghei Prokofiev, marele compozitor rus, dacă interesează pe cineva). Stalin a avut de câteva ori mai multe victime decât Hitler, dar avea o virtute ispășitoare: era împotriva lui Hitler!

Este adevărat că a pus bazele a ceea ce părea începutul unei frumoase prietenii cu dictatorul german, dar Hitler, năpustindu-se asupra lui, i-a salvat reputația. Apoi, rapid, Stalin a devenit, în aplauzele liberalilor, amicul lui Winston Churchill și Franklin Roosevelt. A devenit chiar singurul proprietar al Poloniei, pe care, la un moment dat, a crezut că va trebui să o împartă cu Hitler.

Astăzi până și liberalii sunt de acord că Stalin era, ținând cont de toate lucrurile, cam nesuferit, dar „unchiul Joe” nu este nici pe departe un simbol al răului precum Hitler. Deși putea și el să fie mai dur cu minoritățile, spunea ce trebuie despre democrație, egalitate și diversitate, așa că poate fi scuzat că nu făcea întotdeauna ce spunea.

Așadar, până astăzi, nu există un Club Stalinul-Lunii, și deși a avut numeroși admiratori, inclusiv unii foarte abili, niciunul dintre ei nu a fost desemnat drept „noul Stalin” împotriva căruia trebuie să purtăm război. Nimeni nu și-l mai amintește astăzi pe Enver Hoxha.

Kim Jong II este ceea ce trebuie – într-adevăr, un Stalin mai degrabă extravagant – dar la urma urmei, nu este Hitler! Putem trăi cu el. Chiar reușește să scoată în evidență latura cochetă din Madeleine Albright.

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com.