Dogme materialiste și concluzii greșite

Toma din Aquino, citându-l pe Aristotel, scria cândva: „o mică eroare la început poate conduce la mari erori în concluziile finale”. Ceea ce vrea să spună este că dată fiind natura rațiunii, dacă una dintre premise este greșită, indiferent cât de neimportantă pare față de întregul proiect argumentativ, concluziile s-ar putea să fie greșite, foarte greșite.

Un bun exemplu poate fi găsit în conferința TED susținută de profesorul Yuval Noah Harari. În „What explains the rise of humans”, profesorul Harari susține că dominația pământului de către Homo sapiens este explicată cel mai bine de puterea imaginației umane de a construi anumite „povești” despre „entități ficționale”, ceea ce ne furnizează mijloacele prin care putem, în număr mare, să cooperăm unul cu celălalt. Printre aceste entități ficționale se numără Dumnezeu, drepturile umane și valoarea banilor de hârtie.

Deși profesorul Harari este un vorbitor incitant iar discursul său atractiv retoric, caratele filosofice ale teoriei sale mă lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Să începem cu următoarea întrebare: cum știe profesorul Harari că aceste „povești” despre divin, drepturi naturale și moneda națională sunt „ficțiuni”? Nu ne spune. Tot ce face este să presupună că descrierea corectă a realității este materialismul, credința că singurele lucruri „reale” sunt acele lucruri fizice care pot fi măsurate cantitativ.

După cum spune despre drepturile naturale:

„Drepturile umane, la fel ca și Dumnezeu și raiul, sunt doar o poveste pe care am inventat-o. Nu reprezintă o realitate obiectivă; nu sunt un efect biologic despre Homo sapiens. Luați o ființă umană, deschideți-o, uitați-vă înăuntru, veți găsi inima, rinichii, neuroni, hormoni, ADN, dar nu veți găsi niciun drept. Singurele locuri unde veți găsi drepturi sunt în poveștile pe care le-am inventat și le-am răspândit în ultimele câteva secole. Ar putea fi niște povești foarte bune, dar sunt în continuare povești fictive inventate de noi.”

La fel ca interpretul de muzică country Johnny Lee care cânta despre căutarea deșartă a iubirii în „baruri goale”, profesorul Harari caută drepturi numai în locurile nepotrivite. Este ca „acel bețiv care insistă să caute cheile de la mașină sub felinar, sub motivul că acela este singurul loc unde le poate vedea la lumină” (Edward Feser).

Unde ar trebui atunci să „ne uităm” după drepturi? Nu trebuie să căutăm mai departe de prezentarea ținută de profesorul Harari.  Oferind o explicație a ascensiunii oamenilor, pe care el o crede corectă, el susține implicit că cei care sunt în dezacord cu el greșesc.

Presupunând că scopul argumentului, ca și folosirea dovezilor pentru a susține explicația, este ajungerea la adevăr sau la ceva care aproximează adevărul, rezultă ca persoana care greșește nu are niciun drept să susțină că are dreptate.

Decurge de asemenea de aici că o persoană care ignoră dovezile, argumentația corectă și gândirea, în timp ce își pune dorințe deșarte și practică o argumentație greșită, își face sieși rău. Dar pentru a face o asemenea judecată cineva trebuie să știe care sunt scopurile spre care trebuie să se îndrepte omul.

Iar asemenea scopuri sau cauze finale nu pot fi detectate de instrumentele și metodele științelor naturale. Dacă faci autopsia unei ființe umane, după cum se exprimă profesorul Harari, nu poți vedea bunurile pe care trebuie să le atingă persoana. Dacă astfel de bunuri nu fac parte din „realitatea obiectivă”, atunci oamenii de știință nu au niciun temei prin care să condamne ignoranța și să laude înțelepciunea, două judecăți al căror adevăr depinde de „povestea fictivă” a unei realități imateriale. La urma urmei, nu poți ști dacă o ființă este mai prejos de orice abilități naturale ale sale, dacă nu știi mai înainte ce fel de ființă este. Din acest motiv spunem că unui orb îi lipsește vederea iar unei pietre fără vedere nu îi lipsește nimic.

Legile logicii sunt de asemenea cruciale pentru știință. Adică, pentru a ne angaja în cercetarea științifică trebuie să nu încălcăm legile logicii. Dar legile logicii nu sunt entități materiale pe care le descoperim dacă facem autopsie. În fapt, relația dintre premisele unui argument și concluzie este logică, nu spațială, ceea ce înseamnă că nu este vorba de obiecte fizice. Să luăm un argument valid de forma: dacă P, atunci Q

P

Atunci Q

Argumentul este valid, nu pentru că cele două premise luate împreună cumva fizic duc la concluzie, ci mai degrabă ca o necesitate logică.

Această relație nu este fizică, deși pare la fel de reală și parte din „realitatea obiectivă” ca și relația dintre două bile de biliard, sau asemănătoare cu ce vede cineva dacă deschide o ființă umană. Așadar, încă un motiv de a respinge materialismul profesorului Harari.

Iată care este concluzia: dacă vă prezintă cineva o teorie a realității care pare să excludă ceea ce este în mod evident adevărat, este probabil o idee bună să fiți sceptici față de teorie în loc să vă puneți la îndoială bunul simț. Pentru că, în mod ironic, bunul nostru simț comun, ceea ce gândim prereflexiv despre adevăr, bine și frumos, este ceea ce face posibilă crearea de teorii, chiar și teorii proaste.