Cupluri ciudate

Aproape la un secol de la moartea sa, Oscar Wilde nu ne lasă în pace. Este subiectul unui alt film, nou apărut, (cu Stephen Fry) și al unei noi piese de teatru (avându-l în rolul principal pe Liam Neeson). Nu am de gând să le văd, dar după recenzii este clar că scopul lor este de a confirma statutul lui Wilde de martir homosexual.

Wilde, un geniu tulburat, a murit în 1900, distrus, după ce a fost condamnat și închis pentru sodomie. Povestea a fost spusă de multe ori, dar din anii ’60  ideea a fost de a glorifica din ce în ce mai deschis viciul care l-a ruinat, și, desigur, de a condamna societatea victoriană care l-a persecutat. Acest mit contemporan ratează tragedia reală – și întreaga suferință – din biografia lui Wilde.
Wilde nu a negat niciodată că homosexualitatea este imorală sau chiar că ar trebui să fie ilegală. El a negat doar, foarte vocal, că este homosexual. Problemele sale au apărut din procesul intentat împotriva sa de Marchizul de Queensbury, tatăl tânărului său iubit, Lordul Alfred Douglas.

Wilde își iubea soția și copiii. Nu și-a apărat niciodată viciul său secret care l-a chinuit. După ce și-a ispășit în închisoare pedeapsa, a intrat în Biserica Catolică și a murit catolic. Ar fi îngrozit dacă ar afla de înregimentarea sa post-mortem în rândurile mișcării homosexuale. Nu doar că ar dezaproba obiectivele mișcării, dar ar fi dezgustat de vulgaritatea intelectuală și estetică subiacentă.

Cel mai important lucru care trebuie spus despre Wilde este lucrul cel mai important care trebuie spus despre orice om: că avea un suflet veșnic. Această idee tinde să fie uitată în discuțiile despre sex și politică. Wilde însuși s-ar putea să îl fi uitat, până la marea criză a vieții sale. Majoritatea celor care îl sărbătoresc azi nu vor cu siguranță să audă de așa ceva. Potrivit lui Wilde, există două mari nenorociri: să se vorbească despre tine și să nu se vorbească despre tine, dar ar putea spune, dacă ar mai trăi astăzi, că o a treia nenorocire ar fi felul în care se vorbește despre el în zilele noastre.

Nicio încercare de a înțelege profunzimea existenței lui Wilde nu ar trebui să ignore evidența, așa cum fac interpretările pro-homosexuale ale vieții sale. Lumea s-a schimbat complet de la moartea lui Wilde, cel mai mult în direcția absurdului.  Poate că schimbarea care l-ar uimi cel mai mult este că homosexualii organizați cer acum, și adesea primesc, tratament preferențial. A-i explica acest lucru ar fi aproape imposibil. Este destul de greu să-l înțelegi, chiar și atunci când trăiești așa ceva.

În zilele noastre nimeni nu ar admite că dorește o poziție legală privilegiată. Drepturile minorităților reprezintă flamura sub care este căutat privilegiul într-o  epocă dedicată formal lozincilor egalității. Lobbyul rasial, feminist, homosexual, și multe altele, pretind că nu doresc altceva decât drepturi egale, chiar dacă stimulate de câteva „remedii” pentru „discriminarea din trecut”.

Aceste pretenții generează contradicții, ipocrizie și amărăciune. Cuvintele cheie nu mai păcălesc pe nimeni și am uitat până și sensul lor originar: „drepturi civile” înseamnă astăzi legislație în favoarea minorităților și împotriva albilor. Nimeni nu crede că înseamnă altceva, sau nu își amintește ca cineva să fi crezut altfel. Se presupune că negrii și femeile sunt protejați împotriva „discriminării”, în timp ce se bucură de „discriminare pozitivă”. Femeile din armată sunt tratate drept egale ale bărbaților nu doar în termeni de drepturi, dar și în termeni de eficiență în luptă – deși, desigur că standardele trebuie coborâte pentru a le îngloba și pe femei, care trebuie protejate împotriva „hărțuirii sexuale”. E drăguț să știi că suntem apărați de aceste figuri feroce.

Pe vremuri, când eram student la facultate, am încercat să satirizez mișcarea „drepturilor civile” scriind o fantezie despre homosexualii care se organizează pentru a-și crea propria versiune de drepturi civile. Am lăsat-o baltă înainte de prima ciornă. Ideea era prea bizară și prea dezgustătoare. În cinci ani mișcarea pentru „drepturile homosexualilor” a intrat în spațiul public, depășind ca anvergură orice mi-aș fi imaginat.

Ascensiunea mișcării pentru drepturile homosexualilor ne spune destule despre ce înseamnă democrația cu adevărat. Probabil că nu mai mult de 1% din populație sunt homosexuali și majoritatea acestora nu sunt interesați de politică.

Majoritatea oamenilor privesc homosexualitatea nu atât ca pe ceva imoral, cât ca pe ceva nenatural, în sensul în care este un păcat care nici măcar nu îi tentează. Pentru ei este atât de departe de marja de plauzibilitate încât sunt mai susceptibili să râdă de păcat decât să-l denunțe. Nimeni nu și-ar dori așa ceva pentru cineva drag. Părinții care așteaptă un copil, oricât de liberali ar fi, nu spun: „nu ne pasă dacă este băiat sau fată, câtă vreme este homosexual sau lesbiană” (…)

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com.