Conservatorismul și mediul

Nu există o temă politică mai potrivită pentru viziunea conservatoare decât mediul. Deoarece atinge cele trei idei fundamentale ale mișcării: fidelitatea transgenerațională, prioritatea localului și locul natal. Conservatorii subscriu perspectivei lui Burke asupra societății, văzută ca un parteneriat între cei care trăiesc, cei nenăscuți și cei morți. Ei cred în asociațiile civice dintre vecini, mai degrabă decât în intervenția statului. Și ei acceptă că cel mai important lucru pe care îl pot face cei în viață este să se așeze, să-și facă o casă pentru ei înșiși și să lase acea casă moștenire copiilor lor.

Oikiophilia, dragostea de casă, se pretează la cauza mediului și este uimitor că Partidul Conservator nu și-a apropriat acest subiect.

Problema survine din faptul că agenda a fost confiscată de globaliști. Problemele globale, ni se spune, necesită soluții globale, iar soluțiile globale sunt soluții transnaționale, care implică pierderea suveranității și semnarea unor tratate care ne leagă mâinile. Există motive pentru a ne teme de ceea ce se întâmplă. Dar mult mai important pentru activiști este utilizarea politică a acelei frici – adică distrugerea suveranității naționale și exercitarea unui control de sus de către experți auto-impuși asupra activităților obișnuite ale oamenilor.

Mai mult, prin atenția acordată schimbărilor climatice, activiștii au reușit să distragă atenția de la multele alte probleme ale mediului care ar putea fi și adesea au fost rezolvate de către oameni care au acționat într-un duh conservator.

Problemele de mediu apar când sistemele homeostatice se prăbușesc – cu alte cuvinte când reacția care restabilește echilibrul este, din orișice motiv, distrusă. Sistemul homeostastic cel mai studiat a fost piața liberă care se reîntoarce la echilibru, cu condiția ca participanții să suporte costurile acțiunilor lor. Gânditorii de stânga refuză să accepte acest lucru și invocă în mod constant bau-baul – „neo-liberalismul”, „lăcomia corporatistă”, „eșecul pieței” – pentru a justifica intervenția statului și drept urmare preluarea controlului de către socialiști. Dar intervenția statului reprezintă cauza principală a dezechilibrului și consecințele ecologice pot fi văzute peste tot în fosta lume comunistă, iar în cazul sovietic pot fi observate sub forma devastării totală. Piața încetează să mai ofere soluții la problemele de mediu când participanții își pot externaliza costurile lor. Cu alte cuvinte, când pot evita regulile interne ale sistemului. De aici apare „tragedia comunelor”.

Soluția nu este în mod automat intervenția statului, ci mai întâi căutarea unor mecanisme sociale care să-i determine pe oameni să suporte costurile a ceea ce întreprind.  Este ceea ce a făcut la noi în țară sistemul common law. Este ceea ce oikophilia ne îndeamnă să facem, după cum a arătat Elinor Ostrom, când ni se permite să privim „bazinul de resurse comune”, ca aparținând unei comunități definite și localizate. Este ceea ce instinctul conservator pentru trusteeship ne îndeamnă în mod spontan.

Dacă privim la istoria mișcării ecologiste din Marea Britanie vedem aceste principii conservatoare funcționând cu succes, nu prin intermediul statului, ci prin inițiative civice care provoacă statul, începând cu protestele în favoarea pădurilor din secolul al XVII-lea, inițiate de John Evelyn Silva, până la crearea National Trust la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Centrală pentru această mișcare conservatoare ecologistă a fost dragostea pentru frumos. Prin artă, literatură și activism local, britanicii au dat voce ideii de frumusețe ca resursă comună, un „capital social” de neînlocuit. Frumusețea, au recunoscut ei, funcționează ca o barieră în fața brutalității de sus a exploatatorilor și a inginerilor sociali.

Dar demagogii ecologiști sunt hotărâți să nu se încurce de astfel de obstacole. A încărca peisajul cu schele de electricitate și turbine eoliene le face plăcere nu pentru că are vreo autoritate științifică, ci pentru că reformulează problema în termeni globali. A distruge căminul construit de-a lungul secolelor înseamnă a le da o lovitură conservatorilor în ceea ce este mai important pentru ei. Înseamnă a-i priva pe oameni de sursa primară pentru oikofilie, adică să faci irelevant conservatorismul – singura doctrină politică care a făcut ceva vreodată pentru mediu.

Mai mult, prin urmărirea frumuseții putem rezolva una dintre cele mai importante probleme de mediu, și anume nevoia de case noi. Oamenii resping dezvoltările imobiliare pe scară largă, deoarece știu că vor mutila peisajul. Arhitecții conservatori, precum Leon Krier și John Simpson, au demonstrat că lucrurile nu trebuie să stea neapărat astfel, și că putem învăța din stilurile de arhitectură tradiționale cum putem construi încât să îmbunătățim comunitatea locală dar în același timp să oferim case la prețuri acceptabile. Oamenii protestează față de priveliștile lipsite de identitate care le distrug vederea de la fereastră. Dar nimeni nu protestează față de Poundbury (un proiect arhitectural inspirat de arhitectura tradițională – n.trad.), cu excepția arhitecților moderniști care simt pericolul față de monopolul lor.
Este trist, însă, că Partidul Conservator a avut atât de puține de spus pentru a clarifica miza disputei. De ce sunt atât de rar pe buzele celor aflați la putere cuvinte de modă veche precum încredere, așezare, frumos și casă? Și de ce încă este făcută agenda de aceia pentru care schimbările climatice, energia regenerabilă și încălzirea globală epuizează discuția, și pentru care soluția preferată implică distrugerea totală a lucrurilor pe care le iubim?