Plăcere vs. fericire

Nu trebuie să fii un filosof preocupat de reflecții abstracte asupra conceptelor ca să-ți dai seama că plăcerea și fericirea nu sunt unul și același lucru. Sunt plăceri vicioase, plăceri distructive, plăceri dependente, plăceri înjositoare. Însă nu există ceva precum o fericire vicioasă, distructivă, care dă dependență sau înjositoare.

Persoana fericită deține cel mai important bun al omului.  Fericirea nu ne încalcă libertatea. Aduce iubirea pentru ceilalți și bucurie tuturor celor care o întâlnesc. Este la fel de departe de plăcere pe cât este sănătatea de beție. Iar rădăcina ei este auto-aprobarea – conștiința faptului că ceea ce ești este ceea ce este bine să fii. De aici și definiția fericirii dată de Aristotel „activitatea sufletului potrivit virtuții.”

Plăcerea are multe forme, dar cele mai periculoase vin din consum. Când consumi un lucru, în același timp îl distrugi. Pentru o scurtă vreme ești bucuros să-l ții în mâinile tale, dar plăcerea ta anunță dezastrul. Uite așa dispare hamburgerul sau paharul de vin, iar în locul lor apare sentimentul răsuflat de sațietate – sau, dacă ai atins stadiul dependenței, dorința subjugatoare pentru mai mult. Oamenii au recunoscut întotdeauna că a face din plăcerea consumului scopul vieții umane înseamnă a goli viața de scopul ei. Și cu toate astea, marea eroare persistă. Dar sunt și alte plăceri, care deși nu se epuizează, implică o recompensă de moment după care urmează dezumflarea sau dependența. Ecranul fiecărei camere de hotel îl ispitește pe vizitator către aceste plăceri facile. Ușor de simțit, greu de scăpat de ele. Și peste tot în societatea noastră vedem prețul pe care oamenii îl plătesc pentru dependența lor: sentimentul că nu există nicio plăcere interzisă, dar că toate plăcerile sunt râncede.

Din aceste sentimente se naște cultura vedetismului. Apare iluzia că undeva, cineva trebuie să se distreze pe cinste, nu doar distracția iluzorie care dispare imediat ce te apropii de ea. Și ne îndreptăm privirea către acele locuri unde distracția adevărată pare să fie cea mai evidentă, locuri unde faima, bogăția, trupurile arătoase și excitația sexuală abundă. Și simțim cum ne copleșește invidia. Acesta este scopul vieții, și ei sunt cei care îl dețin, nu noi. Din acest motiv, oamenii atrași de „celebrități” încep să-i urască pe cei de care sunt obsedați. Caută dovezi prin care să arate că vedeta este, la urma urmelor, creatura distrusă, nefericită, neiubită care ei își închipuie că este. Și astfel ajung să experimenteze un alt fel de plăcere – bucuria în nefericirea altuia, adică cea mai nesatisfăcătoare plăcere pe care o cunoaștem. Sf. Augustin ne reamintește că invidia și maliția sunt o sabie care își ating ținta doar dacă trec mai întâi prin trupul celui care o mânuiește.

Ca atare, peste tot unde descoperim cultul celebrităților, descoperim nefericire. „Distracția” a devenit bunul suprem, dar distracția este întotdeauna inaccesibilă, de găsit doar în lumea cealaltă, inabordabilă, unde stelele dansează. Între timp, invidia și resentimentul colorează lumea de jos, și nu există satisfacție, cu excepția plăcerilor date de consum.

Dacă vreți o dovadă că lumea noastră este astfel, atunci ar trebui să aruncați o privire spre lumea artei:  miile de derivate ale faimosului pisoar creat de Duchamp au sfârșit la Tate Modern și sunt o dovadă că oamenii care le-au produs aveau statut de celebrități.  Avem aici monumente închinate unei lumi în care frumusețea a fost interzisă iar senzațiile i-au luat locul. Aceasta nu este artă ci ambalaj: culori puternice ca într-un supermarket, teme șocante și imagini obscene, precum păpușile deformate ale fraților Chapman. Toate ne spun aceeași poveste și anume că nu există vreun scop în lume, ci doar distracție, iar distracția este plictisitoare. Iată cum avem dovadă că nu există ceva de tipul distracției adevărate. Distracția este o iluzie în toate formele sale.

Tuturor celor care îmi împărtășesc scepticismul cu privire la viața de consum și la cultul celebrității, și care se țin departe de distracții, le recomand o vizită la Tate Modern. Este o aducere aminte tristă a lucrurilor pe care muzeul nu le are, precum fericirea, frumusețea și sfințenia. Sunt lucrurile pe care le prețuim, dar pe care nu le putem consuma. Și pentru că nu le putem consuma ne oferă mângâiere și un refugiu trainic. Să luăm, de pildă, frumusețea: frumusețea florilor și a peisajelor, a păsărilor și a cailor, a lucrurilor pe care le vedem, atingem și mirosim când ne plimbăm la țară. Suntem una cu aceste lucruri. Nu avem nicio dorință de  a le consuma sau de a le distruge. Le privim cu recunoștință și ne reflectă înapoi sentimentele noastre, părând că ne binecuvântează pe măsură ce le binecuvântăm. Este o experiență primară pe care ne este greu să o transpunem în cuvinte. Dar știm că nu este distracție, că nu depinde de faimă, de bogăție sau de o plăcere egoistă. Implică o reconectare cu umanitatea noastră centrală. În această experiență ne regăsim liniștiți în lume și acasă.

Frumusețea are multe forme, desigur, iar frumusețea naturală este doar una dintre ele. Există frumusețea artei și arhitecturii, a muzicii și a formelor umane. Dar în toate varietățile sale frumusețea are o calitate remarcabilă, și anume că oferă mângâiere fără consum:  bucuria ta nu distruge obiectul frumos, ci doar îi amplifică puterea. Bucuria frumuseții nu dă dependență, oricât de tare ne-ar mișca. Și când ne dorim mai mult nu este din nevoie sau din poftă, ci mai degrabă ca o întoarcere la noi înșine, pentru a înțelege cine suntem.

Frumosul și sacrul sunt legate de sentimentele noastre, și ambele sunt esențiale în urmărirea fericirii. Cred că nu este un accident că, într-o viață de plăcere consumeristă și „distracție” trâmbițată, apare obiceiul de a desacraliza forma umană și viața care o locuiește. Cultul celebrității este un substitut pentru credința religioasă și de asemenea o inversiune a sa. Oferă desacralizare în locul sfințeniei, invidie în locul reverenței, distracție în locul beatitudinii. Dar nimeni nu este satisfăcut. Cel mai ciudat este că drumul spre fericire se află chiar în fața noastră și totuși atât de puțini oameni merg pe el.