Povești nespuse

26/11/2018    |   de Joseph Sobran

Un studiu al Departamentului de Justiție a descoperit că aproape 80% dintre  cei condamnați la moarte, aflați în închisorile federale, nu sunt albi. Este cineva surprins?

„Procurorul general Janet Reno a declarat că este tulburată de această disparitate rasială descoperită în studiu, menționând că infracțiunile sunt adesea o consecință a problemelor sociale care afectează în mod disproporționat minoritățile”, scrie Washington Post. După ce citesc o astfel de propoziție, mă gândesc că motivul pentru care domnișoara Reno nu s-a căsătorit încă este pentru că nu l-a întâlnit vreodată pe Ramsey Clark. Erau făcuți unul pentru celălalt.

Clark, după cum probabil vă amintiți, a fost procuror general în timpul administrației lui Lyndon Johnson, în bolnavii ani ‘60. Nu doar că vroia să abolească pedeapsa cu moartea, dar credea că niciun condamnat nu ar trebui să stea la închisoare mai mult de cinci ani, indiferent de crima comisă. În opinia sa, sărăcia și rasismul explică totul, iar a înțelege totul înseamnă a ierta totul. Clark are o moștenitoare pe măsură în domnișoara Reno.

Înainte de a adopta viziunea conform căreia „minoritățile” domină în rândul condamnaților la moarte deși nu au vreo vină specifică, ar trebui să ne întrebăm dacă ei sunt autorii mai multor crime violente decât albii. Statisticile FBI  ne arată cum stau lucrurile în privința crimelor interrasiale: negrii comit mult mai multe crime violente împotriva albilor decât albii împotriva negrilor, proporția fiind mai mare de 40 la 1. Astfel de crime sunt crime împotriva străinilor, mai degrabă decât crime pasionale.

Albii știu asta fără să citească statistici. Când un alb ucide un negru cazul va fi cel mai probabil mediatizat la nivel național ca o dovadă de „rasism”. Crimele negrilor împotriva albilor sunt mușamalizate – chiar și când motivul este manifest rasial.

În aprilie, un bărbat de culoare i-a tăiat gâtul unui copil de opt ani din Alexandria, Virginia, în timp ce profera jigniri rasiale. Copilul îi era complet străin. Mai târziu, a reieșit că poliția a găsit în camera ucigașului un bilet care spunea: „ucide-i pe alte rase copi albi oricum” (transcrierea originală).

Acesta este tocmai modelul „crimei motivate de ură”: a ucide la întâmplare un copil tocmai din cauza rasei sale. Dar poliția și media au trecut sub tăcere perspectiva rasistă. Janet Reno nu a intervenit iar Bill Clinton nu a ținut predici despre cum lucrurile care ne unesc sunt mai importante decât cele care ne despart. Ar fi trebuit să urmărești povestea timp de săptămâni și să citești printre rânduri ca să înțelegi ce s-a întâmplat, până să fie divulgate detaliile.

Recent, în Cleveland, o prietenă – o femeie albă cu un băiat de opt ani – stătea la un restaurant așteptând o masă. O femeie de culoare i-a cerut să plece. Ea a refuzat. Femeia de culoare a pornit un șuvoi de epitete: „gunoi alb”, „târfă albă” și chiar mai rău.  În cele din urmă, prietena mea a plecat dezgustată, presimțind că nu poate câștiga. Mai mulți albi, care așteptau și ei, au fost martori la incident, și e destul de probabil că nu se vor mai duce la acel restaurant.

Prietena mea – să o numim Anne – a trăit frecvent asemenea experiențe într-un cartier cu diversitate rasială. Regula de bază în astfel de situații este că atunci când negrii atacă, albii se retrag. Negrii nu au nicio problemă să-și facă cunoscute sentimentele rasiale. Albii au învățat să-și suprime emoțiile, deși vor fi acuzați oricum.

Anne a sfârșit prin a-și spune punctul de vedere în fața unui avocat al restaurantului. După ce a pierdut în urmă cu mai mulți ani un proces de „discriminare rasială”, restaurantul este foarte sensibil acum în privința unor astfel de evenimente. Anne era și ea nervoasă. Deși ea a fost victima insultelor rasiale, se temea că guvernul ar putea să o învinovățească. Nu a auzit ca Janet Reno să ia partea albilor, cu excepția lui Bill Clinton și a lui Fidel Castro.

Apoi mai este și fiul ei. La vârsta de opt ani a învățat să se aștepte să fie intimidat și bătut de copii negri. Acum a văzut-o pe mama sa insultată de o femeie de culoare. Sentimentele sale nu sunt formate de David Duke și Ku Klux Klan, ci de propria teamă, umilință și nefericire. Când va fi mare, liberalii bătrâni îi vor ține lecții despre nevoia de toleranță.

Un volumul de eseuri de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *