Idolii Americani

Cât poate să o mai ducă așa țara aceasta, când tânăra generație este atât de ignorantă? Doar jumătate dintre ei pot spune care este prima carte a Bibliei sau pot să numească vreuna dintre cele patru Evanghelii.

Mai rău de atât, dacă se poate așa ceva, nici măcar nu sunt sigur că pot citi „New York Post”! Toți știu cine este actualul American Idol, dar un număr surpinzător de mare sunt incapabili să-i identifice pe Amy Fischer și Joey Buttafuoco (protagoniștii unui scandal de proporții din SUA – n.trad.). Nu are niciun rost să încerci să discuți inteligent cu astfel de oameni despre Antoniu și Cleopatra.

Mă pun pe gânduri și ateii din ziua de azi. Dacă nu cred că există Dumnezeu, de ce îl urăsc atâta? Pentru mine nu are niciun sens. Nici eu nu cred în Zeus, dar tocmai din acest motiv nu îl urăsc pe el. (Sau ca să fim siguri, El, pentru că unii oameni din această societate multiculturală sunt foarte sensibili cu privire la majusculele pronumelor.)

Mi s-a părut întotdeauna foarte dificil să urăsc zeități care nici măcar nu există. Pe când eram copil și nu credeam în Dumnezeu, nici măcar nu reușeam să fiu atent la acei oameni înțelepți care încercau să-mi spună că există.

Un amic creștin tolerant tocmai mi-a spus că în opinia sa ateiștii au dreptul să aibă propriile păreri. I-am răspuns că sunt îndreptățiți să asculte opiniile mele, căci eu le-am ascultat destul pe-ale lor! Și nici măcar nu încercați să mă porniți pe subiectul acelui netot pe nume Darwin. Lumea ar fi fost într-o stare mult mai bună dacă s-ar fi apucat de astrologie, ca Atilla Hunul.

Cel puțin astrologia este o știință cu un pedigree îndelungat și respectabil. Nu că nu ar putea face o mulțime de pagube dacă ajunge în mâini greșite. Dar la fel se poate spune și despre fizică. Nu astrologii au dat lumii bomba atomică.

Apropos, de ce nu se supără ateiștii pe zoroastrieni? Că tot veni vorba de scandalagii. Am avut o vreme un astfel de vecin și m-am învățat minte. Bineînțeles că astăzi cu internetul nu mai poți scăpa așa ușor. Și pare că întotdeauna știu unde să mă găsească. Presupun că asta este răsplata pentru că le răspund la mesaje.

Una din lecțiile destul de clare ale istoriei este că zoroastrismul are tendința să ducă la război în Orientul Mijlociu. Este atât de evident că sunt surprins că ateiștii nu s-au prins de acest lucru. De ce îl lasă în pace pe Ahura Mazda și sunt atât de porniți împotriva blândului Iisus? Se bazează pe faptul că nimeni nu se va prinde? Ei bine, unii dintre noi țin evidența.

Îi acuză pe creștini că sunt maniheiști, de pildă, dar rareori scot un cuvânt împotriva celor care chiar sunt maniheiști. Este drept așa? Dacă mă întrebați, este aceeași poveste: ateii vorbesc, politeiștii merg mai departe. Fiți atenți cum este reflectată Biserica la posturile tv și veți înțelege ce vreau să spun. Mi-a ajuns cu astfel de oameni!

Aș vrea să spun că nu am un dumnezeu în această luptă, dar am: singurul de care ateiștii se sinchisesc, singurul pe care nu-l pot ierta. Citiți Psalmii, ascultați-l pe Handel: El este Împăratul Slavei. Ura ateiștilor depune mărturie despre asta, la fel cum face și indiferența lor față de vechii zei și idoli păgâni, la fel cum depune mărturie și persecuția credincioșilor.

Ateismul este tolerant, spun ei. Poate că îmi scapă mie ceva. Nu auzim niciodată despre păcatele la care a dus lipsa religiei în țări precum China și Cuba. În Apus, se numește separația ”statului de biserică”.

După cum a observat Charles Baudelaire, „cea mai mare născocire a Satanei a fost să ne facă să credem că nu există.” A devenit atât de straniu să vorbești de demonic, oricât de evident ar fi acest lucru.

Majoritatea ateiștilor preferă acum să se numească agnostici, ceea ce înseamnă că și dacă este posibil să existe un fel de Dumnezeu, el nu poate vorbi propriilor creaturi, astfel încât ar trebui să ignorăm orice mesaje primite de la el.
Iar religia este în regulă, mai spun ei, cât timp te face să te simți bine. Doar să nu încerci să o impui celorlalți comportându-te ca și cum ar fi chiar adevărată.

Un volumul de eseuri de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com