O viață distructivă

Filmul lui Frank Capra „O viață minunată” descrie viața așezată a lui George Bailey (Jimmy Stewart) într-un orășel american. Bailey este un om obișnuit care își salvează comunitatea din mâinile unui Scrooge – Henry F. Potter (Lionel Barrymore) – și care își dă seama de realizările sale abia după ce este martor la nenorocirile care ar fi avut loc dacă nu s-ar fi născut. George Bailey reprezintă tot ceea ce este bun și decent în privința Americii: un familist iubit de comunitate pentru bunăvoința și generozitatea sa.

Și cu toate astea, există adesea o față întunecată dar nesesizată a acestei Americi, pe care filmul o prinde destul de bine – și contrar credinței populare nu este de găsit doar în relele intenții ale domnului Potter. Această față întunecată este întruchipată de însuși George Bailey: optimistul, aventurierul, constructorul, omul care urăște insistent orașul care îi dă viața, care nu dorește nimic mai mult decât să evadeze din Bedford Falls și să refacă lumea.

Dată fiind reputația bine stabilită a filmului drept o evocare nostalgică a vieții dintr-un orășel american antebelic, este aproape șocant să sugerezi că filmul reprezintă una din cele mai solide, chiar dacă inconștiente, critici ale visului american făcute vreodată. Pentru că George Bailey, în fapt, distruge orașul care l-a salvat.

Privitorii adoră filmul în parte pentru că arată ceea ce americanii simt că au pierdut. Printre primele scene ale peliculei se numără un portret idilic al Bedford Falls,  acoperit de zăpada proaspăt căzută, cu oameni care se plimbă pe trotuare, câteva mașini care merg încet pe străzi, numeroase magazine mici care se întind pe fiecare parte a străzii. Farmacia domnului Gower este locul în care îți poți întâlni vecinii la o apă gazoasă sau înghețată. Barul Martini este acel loc în care toată lumea îți știe numele, locul în care petreci câteva minute după serviciu înainte de a merge acasă. Este imaginea unei Americii din ce în ce mai nevăzute: lovită întâi de Wollworth, apoi de Kmart, apoi de Walmart; însângerată fără milă de automobile, eviscerată prin subdiviziuni și suburbii.

George Bailey urăște acest oraș. Chiar și când era copil, dorea să scape din menghina sa limitativă, în timp ce visa la locuri distante și exotice ilustrate pline de viață în revista National Geographic. Pe măsură ce crește, ambiția sa ia o altă direcție semnificativă: tânjește „să construiască lucruri, să proiecteze noi clădiri, să planifice orașe moderne.” Orașul modern al viselor sale este imaginat în opoziție fățișă cu Bedford Falls: este deschis, rapid, orbitor, caleidoscopic.  Dorește „să scuture praful de pe acest orășel dezgustător”, să construiască „aeroporturi, zgârie noi cu o sută de etaje, poduri lungi de kilometri.”

George reprezintă perspectiva americană postbelică: ambiția de a schimba peisajul pentru a face loc vieții moderne, să dezrădăcineze natura și să o înlocuiască prin monumente ale invențiilor umane, să remodeleze viața pentru mobilitate și viteză, o viață nestânjenită de permanență, o viață nelimitată de construcții la o scară umană, moderată și accesibilă (…)

În timp ce planurile grandioase ale lui George trebuie să mai aștepte, el nu încetează să fie ambițios și nu renunță la visul său de a transforma America, chiar dacă acum materialul său de lucru devine mai restrâns. Mai degrabă, ambițiile sale sunt canalizate  în singura direcție pe care viața și poziția sa i-o prezintă: nu creează aeroporturi, nici zgârie nori, nici orașe moderne, ci reface chiar Bedford Falls.

El creează „Parcul Bailey”, o subdiviziune modernă a caselor pentru o singură familie, permițându-le astfel sutelor de oameni din oraș să scape din ghearele lacome și rele ale domnului Potter, care îi estorchează în mahalele închiriate din „Pottersville”. Eforturile lui George sunt prezentate ca lăudabile și instinctul nostru este de a fi de partea lui în lupta cu agresivul și nemilosul Potter. Totuși, „Bailey Park” ar trebuie comparat nu doar cu „Pottersville” față de care este în mod limpede superior, ci și cu centrul orașului Bedford Falls, iar această comparație îi este defavorabilă.

Bedford Falls are o zonă centrală familiară și case cu verandă frontală unde oamenii stau comod și îi salută pe trecători. Este un oraș cu un simț profund al locului și istoriei. Când mașina lui George intră într-un copac, proprietarul îl ceartă pentru necazul pricinuit: „Străbunicul meu a plantat acest copac”, spune el. Este a patra generație care trăiește în acea casă, iar prezența copacului slujește drept legătură vie cu strămoșii săi, un simbol al poveștilor spuse de cei vii despre cei morți.
Veranda joacă un rol important în film: multe scene au loc în spațiul intermediar dintre casă și stradă. Într-un eseu pătrunzător intitulat „De la verandă la curtea interioară”, Richard H. Thomas subliniază că verandă – construită special pentru a oferi răcoare vara – avea de asemenea și o mulțime de funcții sociale: un loc de „saluturi informale”, un loc din care proprietarul putea invita un trecător să stea la taclale într-un cadru relaxat, un loc în care tinerii puteau curta în prezența discretă a părinților, un loc în care bătrânii putea privi și auzi viața care trecea în jurul lor. Veranda „facilita și simboliza un set de relații sociale și un sentiment comunitar puternic pe care oamenii din secolul al XIX-lea îl vedeau drept felul în care Dumnezeu a dorit ca viața să fie trăită.”

Din acest punct de vedere, Bailey Park nu are copaci, trotuare, verande, ci străzi largi și peluze spațioase pentru mașini. Prin comparație cu Bedford Falls, ansamblul rezidențial este ostil pietonilor, iar ritmul cotidian este lipsit de prezența umană, deoarece automobilul a dislocat trecătorii ambulanți. Locuitorii din acest cartier modern se presupune că stau ascunși în spatele ușilor, sau dacă sunt afară se relaxează în curtea interioară. Este îndoielnic că cineva va trăi în aceste case vreme de patru generații, și probabil că nici măcar una. Absența interacțiunilor umane informale din Bailey Park contrastează puternic cu vivacitatea din Bedford Falls.

Experimentul progresivist al lui George Bailey reprezintă o schimbare fundamentală în stilul de viață al orașului, de la o comunitate stabilă și interactivă la o colecție de case atomizate și private care vor găsi în Bailey Park adăpost, dar nimic altceva în comun.
Spre sfârșitul filmului aflăm ceva și mai înfiorător despre Bailey Park (…) Cartierul a fost construit pe locul vechiului cimitir. Nu doar că George taie copacii, dar comite un sacrilegiu. Șterge un simbol sacru al legăturii orașului cu trecutul.  Viziunea lui George Bailey asupra Americii moderne elimină legăturile cu strămoșii, acoperă dovezile morții, și, în schimb, furnizează oamenilor refugii private de izolare, toate în dauna unei comunități familiare, în viață și moarte (…)

În pofida farmecului pe care îl are finalul filmului, o întrebare sâcâitoare rămâne, în special dacă avem în vedere că mulțimea vecinilor care sar în ajutorul lui George sunt cei care trăiesc acum în Bailey Park. Dacă comunitatea din Bedford Falls îi permite lui George să construiască o relație de încredere și atașament pe termen lung cu vecinii săi, până într-acolo încât îi dau bani fără să întrebe, în pofida suspiciunii de escrocherie, vor face același lucru pentru vecinul lor care a dat de greu oamenii care au cunoscut doar viața din Bailey Park?  Ce se întâmplă cu copiii acelor familii din Bailey Park, sau cu copiii lui George în timp ce părăsesc viața comunitară din Bedford Falls? (…)
O ironie profundă străbate filmul în momentele fericite de final: în calitate de dezvoltator al unui cartier rezidențial antiseptic, George Bailey este salvat de genul de relații făcut posibil de orașul în care a crescut și care este subminat și chiar făcut imposibil de comunitatea atomică pe care o construiește ca adult.

Aceasta este lumea în care trăim astăzi, iar nostalgia noastră pentru film nu ar trebui să ne orbească asupra faptului că nu o ducem mai bine datorită acțiunilor sale.