Vânătoarea de vulpi și violența modernității

Boxing Day, ziua de după Crăciun, este în mod tradițional ziua în care zeci de mii de britanici iau parte de-a lungul întregii țări la vânătoarea de vulpi. Acest obicei nu s-a schimbat în pofida legii din 2004 care interzice vânătoarea de vulpi. Anul acesta s-au strâns un sfert de milion de oameni la vânătoare. Deși nu mai vânează vulpi, cel puțin nu oficial, vânătorile și tradițiile din jurul lor continuă să prospere. Astăzi, pentru a nu intra în ilegalitate, vânătorile sunt artificiale, în sensul în care câinii urmăresc o urmă lăsată de o substanță chimică puternică, sau în care vânătoarea urmărește un traseu sinuos, din bucle, menit să simuleze căile imprevizibile luate de vulpe.

Fără îndoială, mulți americani sunt amuzați și stupefiați de patima pe care o naște acest subiect în Anglia. În trecut, aceste pasiuni au culminat într-un uriaș marș pro-vânătoare la Londra, la care au participat peste un milion de oameni, cu puțin timp înainte de a fi interzisă practica. După scoaterea în afara legii, s-a păstrat această pasiune chiar dacă este colorată de resentimente (…)

Un studiu recent a revelat că mai multe vulpi au fost rănite decât ucise prin noua metodă de triere adoptată după interzicerea vânătorii, ceea ce a rezultat într-o moarte plină de suferință și agonie pentru animale. Un studiu realizat în rândul a 600 de crescători de oi a arătat că puștile și capcanele au înlocuit vânătoarea ca metodă de a ține sub control populația de vulpi. După cum au subliniat lobbyiștii pro-vânătoare, rezultatul a fost că bunăstarea animalelor a fost sacrificată pentru o victorie politică îndreptată contra acelora care susțin vânătoarea. Acest lucru trebuie subliniat deoarece, în pofida retoricii despre „drepturile animalelor”, campania pentru interzicerea vânătorii a fost impulsionată mai degrabă de ura de clasă decât de o dorință de a proteja vulpile. Proletariatul urban și reprezentanții săi din Partidul Laburist percepeau vânătoarea ca o formă de indulgență a bogaților și ca o întoarcere în arhaic, în vremurile feudalismului și ale privilegiului. În fapt, de vânătoare se bucură toate clasele sociale din Anglia rurală și reprezintă o expresie a spiritului de comunitate care mai supraviețuiește încă la țară, chiar dacă în orașe este defunct. Acest fapt a ieșit în evidență în toată splendoarea sa în demonstrația imensă, înainte ca vânătoarea să fie declarată ilegală. Oamenii din mediul rural, atât bogați cât și săraci, au mers la Londra pentru a exprima unitatea englezilor de la țară împotriva deposedării de drepturile lor ancestrale de către o tiranie urbană străină de însăși ideea de rădăcini culturale și de noțiunile tradiționale de comunitate.

Ideea centrală nu este, totuși, doar o chestiune de tradiție versus modernitate deși este fără îndoială un factor cheie în tensiunea dintre oraș și sat. Chestiunea fundamentală privește ceea ce se cheamă în terminologia catolică „subsidiaritate”. Obiecția principală în privința interzicerii vânătorii este aceea că proletariatul urban nu are niciun drept să ignore dorințele majorității oamenilor de la țară care țin la tradițiile lor de generații întregi. Nu au loc vânători de vulpi în Hampstead sau în Birmingham. Nu au loc urmăriri pe străzile din Liverpool sau Manchester. Ce drept au, așadar, oamenii acestor locuri să le dicteze ce să facă și ce să nu facă oamenilor din Much Wenlock sau din Moreton-in-the-Marsh în pădurile de la marginea satelor lor? De ce ar trebui ca acești oameni din comitatele engleze să fie forțați să se conformeze convențiilor a ceea ce Evelyn Waugh descria drept „propria noastră epocă deplorabilă”? De ce ar trebui aceste rămășițe ale Angliei civilizate să fie forțate să practice noul barbarism al orașelor noastre moderne? Acestea sunt întrebări cheie la care interzicerea vânătorii nu răspunde.

Și, dragii mei prieteni americani, în cazul în care nu v-ați dat seama imediat de conexiune, problema în aparență nesemnificativă a vânătorii de vulpi are ramificații care ating și problema viitorului Statelor Unite. Dacă există două Anglii, rurală și urbană, există de asemenea două Americi, roșul din interior și albastrul de pe coaste. Inima tradițională a Americii este amenințată de extrema radicală și s-ar putea să vină o vreme când alianța tradițională va trebui să meargă să demonstreze cu milioanele pe străzile din Wasghington D.C. pentru a-și proteja stilul de viață de invazia agresivă a modernității. Într-un anume sens, acest lucru se întâmplă deja, după cum se poate vedea în demonstrația anuală pentru Dreptul la Viață. Și spune multe despre intoleranța „toleranței” liberalismului progresivist că există un drept de a ucide un copil nenăscut, dar nu există un drept de a putea vâna o vulpe.

Dacă toate acestea par un pic în dezordine, o altă istorie recentă din Anglia va arăta și mai mult că lunaticii liberali au ajuns la putere.

Este o poveste adevărată, deși pare suficient de suprarealistă încât să pară desprinsă dintr-un scheci Monty Python. Un joc caritabil, în care locuitorii din Lyme Regis, Dover, încercau să se lovească cu niște țipari foarte lungi, a fost interzis deoarece activiștii pentru drepturile animalelor s-au plâns că jocul reprezintă o „lipsă de respect” pentru peștii morți. Nu glumesc…

Bătaia are loc de foarte mulți ani în portul orașului (care apare, că tot veni vorba, în romanele lui Jane Austen, în cele ale lui Beatrix Potter, în filmul „Soția locotenentului francez”, și era locul favorit de vacanță al lui G.K. Chesterton, printre alții.) Jocul, care avea și un element caritabil deoarece strângea bani pentru Royal National Lifeboat Institute, presupunea două echipe care stăteau pe piloni de lemn și care trebuiau să îi lovească pe cei din echipa adversă cu țiparii uriași și a-i da jos de pe  piloni. Echipa care rămânea cu cei mai mulți oameni în picioare câștiga. Părea amuzant, nu-i așa? Nu însă și dacă ești un activist pentru drepturile animalelor, lipsit de umor.  Pretinzând că evenimentul reprezenta o „lipsă de respect” pentru demnitatea peștilor, au amenințat că vor lansa o campaniei națională pentru abolirea jocului, și cum se întâmplă de obicei în vremurile noastre lipsite de curaj, amenințarea a fost suficientă pentru a stopa această tradiție venerabilă.

În realitate, chiar există în Monty Python o secvență în care doi oameni se lovesc cu un pește într-un port. Cu siguranță, episodul ar fi interzis astăzi. Viața, totuși, este mai ciudată decât Monty Python. Mai ciudată, mai amuzantă și totuși mai tragică. Aceiași oameni care s-au plâns de comportamentul „lipsit de respect” față de peștii morți ar apăra fără ezitare dreptul femeii de a-și extermina copilul nenăscut. Astfel arată viața în lumea noastră post-civilizație.

Traducere din engleză de la theimaginativeconservative.com