Cum a distrus CIA muzica clasică

Atât în calitate de muzician educat în tradiția clasică, cât și ca meloman, anii ‘50 și ‘60 au fost o epocă de aur pentru înregistrările muzicale.

În aceste decenii, unii dintre cei mai remarcabili dirijori ai secolului al XX-lea au fost invitați să înregistreze discuri pe cea mai nou tehnologie stereo, ale cărei calități auditive le egalează și în unele cazuri le depășesc pe cele disponibile în secolul al XXI-lea.

Această perioadă a fost ca o renaștere pentru ascultătorii de muzică clasică. Deși nimic nu egalează prestația live, unele dintre înregistrările acestei perioade se apropie foarte mult de experiența din sala de concerte.

Ar trebui spus că în aceeași epocă, în Uniunea Sovietică, Melodiya Records scotea pe piață înregistrări extraordinare de muzică simfonică, cu toate că majoritatea au devenit ușor accesibile în Apus abia câteva decenii mai târziu.

Aceasta era desigur cultura populară, iar muzica clasică europeană și rusească era la fel de căutată precum muzica vocală, pop și alte forme comerciale.

Dar în spatele cortinei, avea loc ceva sinistru. În spatele a ceea ce părea mariajul perfect dintre muzica fără egal și fără moarte, și noul echipament stereo strălucitor, se aflau forțe oculte care aveau în cele din urmă să distrugă această renaștere. Aceste forte oculte țineau de CIA.

Am scris deja despre cum CIA a finanțat vernisajele de artă radicală  din anii ‘50, aparținând adesea unor artiști cu înclinații stângiste. Cam în aceeași perioadă, agenția s-a implicat în muzică.

Aș dori să încep această povestire nu în America, ci în Uniunea Sovietică, mai precis în anul 1946, când ideologul partidului comunist  sovietic, Andrei Jdanov, a dat un decret faimos prin care interzicea „formalismul” în arte. În muzică acest lucru însemna că atonalitatea, disonanța și tot ceea ce se credea că este condus mai degrabă de structură decât de înțeles, era considerat a fi contra-revoluționar și străin de inimile și mințile oamenilor.
Printre cei interziși de Jdanov se aflau Prokofiev, Șostakovici și compozitorul meu favorit din secolul al XX-lea, Aram Haciaturian. Decretul lui Jdanov a fost abrogat de facto în 1953 iar compozitorii, în special Haciaturian (care a compus imnul național al Armeniei sovietice) au fost reacceptați de societatea sovietică.

Cu toate acestea, spiritul decretului a rămas. Muzica sovietică trebuia să fie accesibilă poporului în același fel în care oamenii fără educație muzicală din secolele al XIX-lea, de la aristocrați până la analfabeți muzicali și literari,  îl ascultau și îl iubeau pe Beethoven.

Ca să ne exprimăm simplu, era o atitudine anti-elitistă în privința artei, nu doar în termeni de distribuție dar și de conținut.

CIA avea alte idei.

Pentru a face să apară cultura americană mult mai liberă și mai deschisă decât cultura sovietică, în anul 1950 CIA a pus bazele Congresului pentru Libertatea Culturală (CLC), o organizație care a promovat arta cea mai radicală a lumii apusene, o artă atât de radicală încât majoritatea oamenilor din Vest nu-i acordau aproape niciun fel de atenție. Un cinic ar putea spune că era vorba mai mult de Operațiunea Paganini decât de Operațiunea Gladio.

Compozitorii ale căror creații toată lumea le știa implicit au fost alungați, iar în locul lor a apărut muzica atonală, disonantă, poli-ritmică.

În ceea ce mă privește ascult orice de la Beethoven la Stockhausen, așa că scriu fără niciun fel de parti-pris. Dar trebuie să spun că dacă cineva dorește să atragă mai mulți oameni, mă gândesc că ar avea mai mult succes cu Simfonia a 6-a a lui Ceaikovski sau cu Simfonia a 9-a a lui Beethoven decât cu Pierre Henry care împunge cu un stilou un casetofon (da, sună mai mult sau mai puțin exact așa cum v-ați aștepta). CLC a organizat concerte de-a lungul întregii lumii, promovând cea mai atonală muzică cu putință a așa numitei A Doua Școli Vieneze, incluzând compozitori ca Schoenberg, Berg, Webern și, mai târziu, Hindemith. Cu alte cuvinte, compozitori ale căror discuri nu se prea vindeau pe piața liberă în comparație cu nume ca Rimsky-Korsakov, Mussorgsky, Beethoven, Schumann, Brahms și Mozart.

Așadar, CIA, promovând „calea americană”, promova în realitate muzică pe care americanii o detestau. În loc de asta, oamenii preferau să asculte muzică orchestrală accesibilă promovată de sovietici! Nu poți să inventezi așa ceva.

Ceea ce s-a întâmplat între timp este că aceia care au devenit majori sub CCF au ajuns să fie profesori de muzică, profesori universitari, critici și scriitori pe teme muzicale.

Deja în anii ‘70, exista ideea în Occident, și în special în America (a ajuns mult mai târziu în Europa Apuseană și a reprezentat un concept foarte controversat în Germania Federală) că dacă cuiva îi plăcea Beethoven era de „modă veche”, dacă îi plăcea Ceaikovski era „simplist”, și dacă – Doamne ferește! – îi plăcea Haciaturian era „slab informat”.

O astfel de perspectivă îți ia toată plăcerea din muzică, din ceva care ar trebui să fie o experiență foarte personală. Cam atât despre libertatea de alegere din Vestul sălbatic.

Consecința a fost că mulți occidentali nu au avut niciodată șansa de a-și da saeama ce este de fapt muzica clasică. Muzica clasică este foarte multe lucruri. La fel cum muzica pop merge de la foarte accesibilii și, în opinia mea, străluciții Beatles la gunoiul difuzat astăzi la radio, la fel și muzica clasică merge de la maiestuozitatea lui Bruckner și Ceaikovski la adesea impenetrabilele sunete ale lui Stockhausen sau John Cage.
Fără să se rezume la distrugerea țărilor, CIA a jucat rolul său în distrugerea culturii, inclusiv a culturii occidentale…Sau Beethoven era, la urma urmei, un agent al lui Putin?

Traducere din engleză de la lewrockwell.com.