Unde nu sunt copii, nu sunt nici adulți

Este un clișeu a spune că un copil are nevoie de adulți pentru a se maturiza. Un clișeu mai puțin cunoscut, și totuși la fel de adevărat, este acela că și adulții au nevoie de copii pentru a fi pe deplin maturi. Pe când copiii au nevoie să fie învățați despre viață în toate manifestările ei diverse, părinții satisfăcându-le curiozitatea naturală și apetitul insațiabil pentru cunoaștere, adulții au nevoie de responsabilitățile implicate de creșterea copiilor, pentru a-i ajuta să se maturizeze  în deplinătatea dragostei la care sunt chemați.

Sunt, bineînțeles, conștient că afirmația precedentă va ridica semne de întrebare și va suscita supărarea acelor adulți care nu sunt părinți. Vor întreba pe bună dreptate: suntem noi mai imaturi pentru că nu avem copii? Este o întrebare bună la care voi încerca să răspund numaidecât.  Până atunci, totuși, aș dori să explic de ce responsabilitățile faptului de a fi părinte ne ajută să ne maturizăm și să devenim adulți deplini.

Totul începe cu legătura indisolubilă între dragoste și responsabilitate. Cele două se află întotdeauna într-o legătură ontologică și o comuniune mistică. Nu o poți avea pe una, fără cealaltă; reprezintă, într-adevăr, un singur lucru. Orice încearcă să ia numele de „dragoste”, fără să adopte și responsabilitatea pe care adevărata dragoste o implică, nu este în realitate dragoste, ci o impostură deghizată tragicomic. Aceasta se întâmplă deoarece dragostea înseamnă oferirea noastră către celălalt în spirit de sacrificiu. Dragostea reprezintă acceptarea și practicarea sacrificiului de sine, ceea ce înseamnă o altă formă de a spune că dragostea este acceptarea suferinței. A fi la măsura responsabilităților noastre este exercițiul sacrificiului de sine. Înseamnă a face ceea ce trebuie să facem, chiar și atunci (cu precădere atunci) când am prefera să facem altceva. Și tocmai această lecție neprețuită ne învață copiii. Acesta este darul neprețuit al acceptării suferinței, pe care paternitatea ni-l aduce.

Revenind la întrebarea inițială, vreau eu să sugerez că acei adulți care au copii sunt mai puțin maturi decât cei care nu au? Dacă asta spun, îi insult oare pe aceia care nu au fost binecuvântați cu copii?

În primul rând, trebuie să înțelegem că sunt mulți părinți care refuză să fie responsabili, ceea ce înseamnă că nu sunt deschiși la suferința care derivă din creșterea copiilor. Detestă constrângerile pe care copiii le impun asupra lor și felul în care paternitatea le limitează ceea ce ei percep ca fiind libertatea lor. În măsura în care astfel de resentimente duc la compromiterea relației părinților cu proprii copii prin refuzul responsabilități și refuzul datoriei, ei ratează oportunitatea pe care le-o oferă copiii de a deveni oamenii maturi care ar trebui să fie.

În al doilea rând, ar trebui să înțelegem, de asemenea, că acei adulți fără copii sunt chemați la dragoste, la fel ca și părinții, ceea ce înseamnă că trebuie să se jertfească pentru alții, acceptând responsabilitatea de îmbrățișa suferința necesară dragostei. În măsura în care își trăiesc viețile lor în conformitate cu responsabilitățile dragostei, o responsabilitate mai presus de toate cererile drepturilor, se vor maturiza în adulți deplini, chiar și fără binecuvântarea copiilor. Ceea ce încerc să spune este că un copil este un dar menit să ne învețe că iubirea și responsabilitatea reprezintă un singur lucru. Odată ce ne-a fost oferit acest dar, trebuie să învățăm lecția care vine cu el. În învățarea acestei lecții, învățăm că a trăi cu adevărat înseamnă a iubi cu adevărat. Și doar într-o astfel de viață devenim adulții care ar trebui să fim.

În rezumat, sau mai degrabă în context, ar trebuie să spun că cei mai mulți dintre noi ne găsim aici pentru a învăța, iar unii pentru a preda. Paradoxul îl reprezintă faptul că adulții sunt aici pentru a fi învățați iar copiii sunt aici pentru a ne învăța. Și acesta este motivul pentru care dispariția copiilor dintr-o societate va conduce din ce în ce mai mult la o dispariție a oamenilor maturi.