Exploatați și exploatatori

Sentimentele calde pe care le au europenii unii față de alții au fost din plin ilustrate recent de unele remarci făcute de Luigi Di Maio, unul din cei doi vicepremieri ai Italiei. El susținea că țările europene care au contribuit la înmulțirea fluxului de imigranți din Africa – Franța fiind cea mai importantă – ar trebui penalizate. În opinia sa, Franța încă exploatează și colonizează multe țări africane, așa încât nu este deloc surprinzător că atât de mulți africani au luat calea Bătrânului Continent.

Printre multele feluri prin care Franța exploatează anumite țări africane, susținea Di Maio, este și prin controlul monedei, francul CFA. Opt țări africane folosesc francul CFA, care era legat odată de francul francez, iar acum este legat de euro, în timp ce Franța garantează rata de schimb. În schimb, desigur, Franța controlează cât mult cheltuie sau se împrumută guvernul acestor țări. Astfel, țările nu sunt cu adevărat independente și în timp ce elitele beneficiază din acest aranjament, fiind capabile să importe produse de lux din Franța, marea masă a populației suferă pe cale de consecință.

În spatele criticii făcute de Di Maio, nu este greu să detectezi o critică a proiectului monedei unice europene. Analogiile sunt evidente: o monedă unică impune limitări țărilor care o folosesc, astfel încât ele nu mai pot controla direcțiile importante ale politicii economice – cum ar fi de pildă dobânzile și dimensiunea acceptabilă a deficitului bugetar. Iar acest lucru se întâmplă independent de înțelepciunea economică sau neghiobia constrângerilor impuse asupra lor.

Cu alte cuvinte, Italia se află într-o relație cu Banca Central Europeană, precum se află Mali, Senegal și Togo (printre altele) cu Franța. În practică, Italia este o colonie a BCE, care la rândul ei este deținută în mare parte de Germania – o colonie a cărei elită o duce foarte bine, ce-i drept, dar pe seama marii mase a populației, care este condamnată de monedă la necompetitivitate, și drept urmare, la șomaj și sărăcie. Așadar, nu este nicio surpriză că mărimea deficitului Italiei este un punct de dispută între BCE și Italia lui di Maio.

Ideea că Franța este responsabilă pentru numărul mare de imigranți africani este, totuși, nu doar greșită ci mai ales periculoasă. Di Maio a afirmat că bogăția Franței vine din exploatarea Africii: cea din urmă este săracă pentru că prima este bogată, și viceversa. Deși este o teorie, în mod evident, absurdă, ea este susținută de un număr impresionant de economiști – Raúl Prebisch, Andre Gunder Frank și Immanuel Wallerstein, printre alții – care au influențat teoria dezvoltării economice pentru o bună bucată de timp, adesea cu efecte dezastruoase. Dându-și aprobarea pentru o astfel de filosofie, Di Maio nu face decât să contribuie la intensificarea fluxului de imigranți, care vor vedea în acest desant o restituție pentru relele comise de europeni asupra lor. De asemenea, din același motiv, va submina voința europenilor de a rezista: nu au nici un drept de a rezista.

Postscript:  De la scrierea acestui articol, relațiile dintre Franța și Italia s-au deteriorat, iar Di Maio s-a întâlnit cu Vestele Galbene în Franța. Franța și-a rechemat ambasadorul de la Roma, o premieră după Al Doilea Război Mondial.