Căsătoria ca suferință de-o viață

„Când cuplurile vin la preoți să discute despre ritualul căsătoriei, preoții găsesc interesant să-i întrebe dacă se iubesc unul pe altul. Ce întrebare prostească! De unde să știe? Un mariaj creștin nu este despre faptul de a fi îndrăgostit. Căsătoria creștină îți oferă practica fidelității în decursul unei vieți în care te poți uita retrospectiv asupra căsătoriei și să o numești dragoste. Este o disciplină grea întinsă pe mulți ani” – Stanley Hauewas

Nicio problemă din lumea modernă nu pare să apese Biserica cu atât de multă putere precum cea legată de sex și căsătorie. Așa-numita Revoluție Sexuală a reușit, în cea mai mare parte, să altereze radical felul în care cultura noastră înțelege ambele chestiuni. Inspirându-se dintr-o listă foarte aleasă (și uneori contradictorie) de argumente politice, sociologice și științifice, adversarii tradiției creștine doresc o reformă radicală, o renunțare care are toate datele unei revoluții. Iar acești adversari sunt acum pe val.

Cei care ridică baricade se definesc pe ei înșiși ca „apărători ai căsătoriei”. Este o inexactitate profundă: căsătoria, ca instituție, a fost încercuită cu mult timp înainte. Luptele care se dau astăzi nu sunt despre căsătorie ci pur și simplu despre împărțirea prăzii. Este prea târziu ca să apărăm căsătoria. Mai degrabă decât să fie apărată, căsătoria are nevoie să fie predată și trăită. Biserica trebuie să devină locul în care acea predare să aibă loc, precum și locul în care soții pot găsi ajutor în lupta lor de a trăi căsătoria. Din fericire, moștenirea spirituală a Bisericii a înzestrat-o cu toate uneltele necesare pentru această sarcină. Îi lipsesc doar oamenii doritori să își asume această luptă.

Legile căsătoriei constituiau cândva cadrul legal al unei culturi creștine. În pofida ravagiilor produse de Iluminism și Reformă, cadrul general al căsătoriei nu s-a schimbat. În multe țări, în special cele din tradiția legală engleză, Biserica acționa ca un instrument al statului, în timp ce statul acționa ca să susțină idealul căsătoriei creștine. După cum remarcă Hauerwas în citatul de deschidere, căsătoria ca instituție nu a fost niciodată despre iubire romantică: era despre fidelitate, stabilitate, paternitate și obligații față de familie.

În ritualul apusean de căsătorie cuplurile nu sunt niciodată întrebate „îl iubești?”, ci pur și simplu sunt întrebate „promiți să îl iubești?”. Aceasta era doar una dintre numeroasele promisiuni (…)

În mod evident, intenția principală a acestor promisiuni era fidelitatea în orice situație de-a lungul unei vieți întregi. Legile care priveau căsătoria existau pentru a implementa această promisiune și încercau să facă greoaie alternativele.

Divorțul era greu de obținut – se cereau lungi perioade de așteptare și anumite condiții foarte specifice pentru a fi obținut. Bisericile făceau recăsătorirea foarte dificilă, ca să nu spunem mai mult. Obligațiile față de copii erau foarte bine definite și se bazau pe drepturile și obligațiile parentale (biologice). Într-adevăr, exista un complex amplu de legi familiale care înclinau la fiecare colț cultura spre căsătorie.

Desigur, nimic dintre toate acestea nu reprezenta vreun beneficiu dacă nu ar fi reflectat un consens cultural. Contrar credinței populare, moralitatea poate fi într-adevăr legiferată (legile nu fac altceva). Doar că legile morale sunt pur și simplu trăite drept opresiune dacă nu pică în acord cu consensul moral al culturii. Legile care susțin căsătoria reprezentau în sine un consens cultural: oamenii simțeau aceste legi ca fiind inerent corecte (…)

Consensul moral în privința căsătoriei a început să se destrame în cultura apuseană în principal în epoca postbelică. Există multe cauze care au contribuit la această prăbușire. Suspectul favorit în opinia mea este creșterea rapidă a mobilității (în special în America), ceea ce a distrus stabilitatea familiei extinse și a atomizat viața de familie (…)

Schimbările din legislația privind căsătoria au fost însoțite de o evoluție în sensul cultural al căsătoriei. De la o legătură practic indisolubilă în trecut, căsătoria s-a transformat într-o înțelegere contractuală dintre două persoane pentru atingerea scopurilor lor personale. Potrivit unui studiu din 2002, până la vârsta de 44 de ani, aproximativ 95% dintre toți adulții americani au avut relații sexuale înainte de căsătorie. Din toate punctele de vedere, putem spune că toți americanii au avut până la jumătatea vieții relații sexuale extramaritale.

Există argumente clare pentru a înțelege de ce „apărarea căsătoriei” survine pur și simplu prea târziu. Tradiția a devenit passé. Dar asta nu ne spune că Tradiția este greșită sau incorectă în vreun fel.

Desigur că există multe „rămășițe” ale căsătoriei tradiționale creștine. Majoritatea oamenilor încă își imaginează că mariajul va fi pentru o viață întreagă, deși se gândesc că s-ar putea să nu fie tocmai ei chiar așa de norocoși. Aranjamentele pre-nupțiale sunt în principal instrumentele bogaților. Chiar și relațiile homosexuale afirmă o dorință pentru un angajament de lungă durată (…)

Căsătoria creștină clasică aparține genului martiric. Este un angajament pentru moarte. După cum remarcă Hauerwas: fidelitatea de-a lungul unei vieți definește ceea ce înseamnă să „iubești” pe cineva. La sfârșitul unei vieți fidele, putem spune despre cineva că „și-a iubit soția”.

Unii au început să scrie despre așa numita „Opțiune Benedict”, o idee introdusă pentru prima dată de Alasdair MacIntyre în cartea sa „După Virtute”. El compară situația contemporană cu prăbușirea Imperiului Roman creștin din Apus. Civilizația creștină, conform lui MacIntyre, nu a fost construită printr-o cucerire de proporții sau printr-un puseu legislativ, ci prin rezistența îndelungată a micilor comunități monastice și a satelor creștine dimprejurul lor. Modelul a marcat răspândirea civilizației creștine de-a lungul multor secole, atât în Răsărit cât și în Apus.

Este clar că opțiunea legislativă a fost de multă vreme un punct controversat. Când 95% din populație este angajată în relații extramaritale (ca să spunem doar atât), niciun fel de legislație tradițională nu va aduce vreo îmbunătățire. Marea întrebare este dacă un asemenea val cultural va inunda predania Bisericii sau o va face irelevantă – un martor canonic al unor vremuri demult apuse, recunoscut la spovedanie dar irelevant în alegerile cotidiene (ceea ce se întâmplă deja în multe locuri).

„Opțiunea Benedict” poate fi evaluată doar de-a lungul a mai multe secole, spre nemulțumirea, fără îndoială, a epocii noastre nerăbdătoare. Dar, după cum aminteam, lucrurile de care este nevoie există deja. Ritualul căsătoriei rămâne dedicat unirii de-o viață a unui bărbat și a unei femei cu obiective clare de fidelitate. Legea canonică care susține o astfel de căsătorie rămâne intactă. Ceea ce lipsește este o învățătură și o formație în virtuțile necesare pentru a trăi martiriul căsătoriei.

Cultura modernă a accentuat inacceptabilitatea suferinței, văzută ca ceva ce trebuie înlăturat. Resursele noastre sunt angajate pentru eliminarea suferinței nu pentru îndurarea ei. Desigur, mitul stăruitor al modernității este acela că suferința poate fi eliminată. Ceea ce nu este nici adevărat, nici dezirabil.

Virtuțile răbdării, rezistenței, sacrificiului, altruismului, generozității, bunătății, statorniciei, fidelității, și alte astfel de calități, sunt imposibile în absența suferinței. Credința creștină nu descurajează eliminarea suferinței, dar nici nu o face esențială pentru dobândirea virtuții. Hristos este destul de tranșant când spune că toți vor suferi. Este suficient de adevărat că niciun lucru bun nu va apărea în societate fără suferința voluntară a uneia sau mai multor persoane. Bunătatea din viețile noastre este înrădăcinată în harul acțiunilor eroice.

În absența unor mariaje stabile, de-o viață, în care se practică sacrificiul de sine, toată discuția despre sex și sexualitate este redusă la abstracții. Un argument elocvent în favoarea familiei tradiționale este avansat în prezent de haosul și disfuncționalitățile puse în mișcare de absența lor. Oricâte legi și programe sociale ar fi promovate ele nu vor reuși să înlocuiască cea mai naturală dintre tradițiile umane. Eroziunea socială exemplificată de închisorile suprapopulate, de nașterile din afara căsătoriei, și de fenomene similare continuă să sugereze o prăbușire a civilității la cel mai fundamental nivel. Am descins în „Evul Întunecat” cu mult timp în urmă. „Opțiunea Benedict” este deja la îndemână. Se găsește în parohia și în mariajul vostru. Fiecare zi în care reziști și reușești într-o comuniune fidelă față de soția și de copiii tăi reprezintă un act eroic de trăire plină de har.

Nu ni s-a promis că Opțiunea va funcționa ca o terapie civilizațională. Astfel de lucruri sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dar ar trebui să nu avem dubii despre Proiectul Modern din jurul nostru. Nu construiește o Minunată Lume Nouă. Nu va face decât să o distrugă pe cea veche și își lasă copiii să rătăcească printre ruine.