Profesorii universitari scriu lucrări pe care nu le citește nimeni

Profesorii petrec între trei și șase luni (câteodată mai mult) pentru cercetarea și scrierea unui articol de 25 de pagini pe care îl vor încredința spre publicare unei reviste academice. Și majoritatea trec printr-o stare de euforie după câteva luni, când deschid o scrisoare care îi anunță că articolul a fost acceptat pentru publicare și va fi citit de, în medie, 10 persoane.

Ați citit corect. Statisticile recente arată destul de sumbru: 82% dintre articolele publicate în revistele de studii umaniste nu sunt citate nici măcar odată; dintre articolele citate, doar 20% au fost în realitate citite; jumătate dintre lucrările academice nu sunt citite vreodată de altcineva cu excepția autorilor, a recenzenților și a editorilor revistei.

Atunci, ce se ascunde în spatele acestei nebunii? De ce încă apar aproximativ două milioane de articole academice în fiecare an?

Ei bine, principalul motiv îl reprezintă banii și siguranța locului de muncă. Obiectivul tuturor profesorilor îl reprezintă poziția academică, iar în acest moment, postul reprezintă o recompensă în funcție de numărul articolelor publicate în reviste peer-reviewed. Comisiile care acordă grade consideră aceste publicații drept un argument în favoarea faptului că profesorul este capabil să conducă o cercetare competentă.

Din păcate, multe dintre articolele academice din zilele noastre nu sunt altceva decât exerciții în ceea ce un profesor numea „plagiat creativ”: rearanjări ale cercetărilor anterioare peste care se suprapune o nouă teză.

Un motiv pentru această situație îl reprezintă specializarea tot mai crescută din epoca modernă, datorată în principal divizării universităților în varii discipline și departamente, dintre care fiecare își are propria logică.

Unul dintre efectele nefericite ale acestei specializări este faptul că subiectele majorității articolelor sunt inaccesibile publicului, și chiar celor mai mulți dintre profesori. (Credeți-mă: o proporție covârșitoare dintre profesorii universitari nici măcar nu vor să citească lucrările colegilor lor). Unele dintre titlurile din cele mai recente numere ale „Journal of the American Academy of Religion”, care se definește drept cea mai importantă revistă din domeniul studiilor religioase, vin să confirme acest lucru:

„Rozariul Donei Benta: Gestionarea ambiguităților din grupurile de rugăciune ale femeilor din Brazilia”

„Moartea și demonizarea lui Bodhisattva: Reinterpretarea religiei chineze de către Guanyin”

„Mirese și stigmate: handicapul femeilor în legea maritală rabinică”

Specializarea crescândă a condus în felul acesta la o înstrăinare tot mai accentuată nu doar între public și profesori, ci și între profesorii înșiși.

Este o situație foarte nefericită. Ideal, marile minți academice din societate ar trebui să lucreze pentru societate și pentru problemele ei. În loc de așa ceva, majoritatea profesorilor occidentali își folosesc capitalul intelectual pentru a răspunde unor întrebări pe care nu le-a pus nimeni în lucrări pe care nu le citește nimeni.

Ce irosire!