Înțelepciunea de a ști diferența

27/03/2019    |   de Pr. Stephen Freeman

Cultura noastră transformă lucrurile. Unul dintre miturile sale este că transformarea lucrurilor îmbunătățește lumea. Și astfel, vizionăm nesfârșite reclame pentru mai nou și mai bun. Cu excepția medicamentelor, foarte puține lucruri sunt testate pentru consecințele lor. Din acest punct de vedere, suntem o societate aflată într-un experiment neîntrerupt.

Gânditorul britanic Edmund Burke (1730-1797) este frecvent considerat părintele conservatorismului. El nu se opunea schimbării, dar era foarte conștient de „legea consecințelor neintenționate”. Când ceva se schimbă, toate celelalte lucruri se schimbă la rândul lor într-o anumită măsură. Doar timpul ne va spune dacă rezultatul final va fi fost o îmbunătățire sau un dezastru. Filosofia sa de guvernare era „mergi încet”.

Ideile sale sunt cu predilecție folositoare atunci când schimbarea este larg răspândită și populară. A călători pe cal este lent și obositor. Dacă ar veni cineva și ne-ar sugera o mașină care ne deplasează departe și rapid, cum ar putea să nu fie așa ceva o îmbunătățire dezirabilă? Dar, dacă lăsăm mașina deoparte și discutăm doar consecințele pe termen lung ale automobilelor, mă întreb dacă ar mai fi călărețul la fel de nerăbdător să vină schimbarea. Fața lumii noastre moderne a fost complet alterată de automobile. Aglomerație urbană, singurătate suburbană, poluarea mediului și o mulțime de alte consecințe neprevăzute sunt produsele colaterale ale acestei mașini.

Bineînțeles că societățile umane nu sunt niciodată statice. Nu avem nicio dovadă a unei culturi neschimbate. Trăsăturile lumii contemporane sunt viteza și schimbarea. Am citit despre un experiment de la CERN în care exista o mică posibilitate ca experimentul să ducă la dispariția universului. În termeni de consecință, era ceva foarte serios. Experimentul a avut loc și noi încă ne aflăm aici, dar am fost uimit de ideea că putem face un astfel de lucru cu o astfel de ușurință. Experimentul avea avantajul că, în cazul în care lucrurile ar fi decurs rău, nu va mai fi fost nimeni care să se plângă.

Acestea sunt gânduri despre dezvoltările tehnologiei. Există alte experimente, la fel de înfricoșătoare, pe care cultura noastră le promovează în mod regulat. În special începând cu perioadă postbelică, trăim o perioadă de schimbări sociale profunde în ceea ce privește căsătoria, familia, identitatea sexuală, etc. Schimbările au trecut foarte rapid de la discuții obscure în periferia universităților la decizii legislative și juridice. De la primii ani ai Revoluției Bolșevice nu a mai fost familia supusă unor asemenea transformări. Rezultatul unor asemenea schimbări încă nu îl știm în întregime și cel mai probabil îl vom vedea abia după câteva generații.

Se întâmplă adesea că trecem de la o consecință la alta, grăbindu-ne să mai facem o gaură în dig, fără să ne întrebăm vreodată de ce au apărut găurile. Mare parte din legislația noastră este astfel. Creăm programe pentru a face față infracțiunilor fără să luăm în calcul care este, în acest fenomen, rolul familiei distruse.

Observațiile de mai sus nu reprezintă ceva nou. Nu mă aștept ca modelul acesta să se schimbe. Există locuri, totuși, unde este afectată și viața Bisericii. În februarie 2016, patriarhia Alexandriei a hirotonit diaconițe, generând noi discuții despre lumea ortodoxă și femei. Mare parte din această discuție, deși face apel la istoria primară a Bisericii, se bazează pe fundamente în mod clar moderne, și nu tradiționale. Nu suntem imuni față de cultura noastră și astfel de conversații nu reprezintă o surpriză (…).

Există o mare disponibilitate de a deconstrui Tradiția, dar prea puțină dorință de a îndrepta un astfel de efort critic către noi înșine (…).

Prin însăși natura tradiției ea ne este dată. În cazul Bisericii, Tradiția nu este doar un obicei de a face aceleași lucruri la nesfârșit. Adevărul credinței noastre și revelația sa sunt incorporate în Tradiție. Sunt lucruri pe care le putem cunoaște doar făcându-le și chiar și atunci, doar după o reflecție îndelungată și atentă. Caracterul preoției este o parte profundă din Tradiție. Nu poate fi redusă doar la o funcționalitate.  Am putea avea o liturghie ținută fără veștminte? Veștmintele nu sunt doar niște simple accesorii. Putem avea o liturghie fără icoane? Desigur că ar fi greșit, cu excepția unor situații extreme. A existat odată o liturghie care s-a slujit în interiorul închisorii din Pitești. Canoanele cer ca liturghia să aibă loc în prezența moaștelor unui mucenic (toate altarele au așa ceva). S-a decis ca slujba să aibă loc în prezența trupului unui condamnat trecut la cele veșnice, singurul mucenic prezent. Astfel de lucruri nu sunt accesorii. Liturghia nu ar trebui să fie supusă reducționismului.

De dragul argumentului, va fi fără îndoială posibil să apară printr-un soi de escrocherie științifică un embrion viabil care să nu aibă inputul biologic al unui bărbat (poate că am făcut asta deja?). Dar o asemenea vrăjitorie tehnologică nu face decât să confirme artificialitatea paradigmei moderne. Putem „forța” natura să fie ceva ce ne imaginăm noi că este, dar nu ne va asculta.  Aceeași forță este evidentă în faptul că majoritatea schimbărilor care au avut loc în ultimii 50 de ani s-au petrecut doar cu ajutorul trucurilor și puterii politice. Nu devenim cu adevărat oameni, ci doar ne configurăm un substitut umanoid.

Liturghia în toate aspectele sale reprezintă un subiect al teoriei – contemplație și înțelegere. Este o taină care se deschide inimii. Nu este un alt artefact cultural care să fie manipulat de interesele capitalismului consumerist și deformării umanității. Pierdem rapid memoria a cine și ce suntem.

Reinholt Niehbur avea o rugăciune celebră: Doamne dă-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a a schimba lucrurile pe care le pot schimba, și înțelepciunea de a ști diferența.

Se aplică în mare măsură lumii noastre moderne.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *